Olăritul în Porumbacu de Sus, Țara Făgărașului

Socotită ca fiind cea mai veche dintre genurile artei populare, ceramica a ajuns la Porumbacu de Sus la o înflorire deosebită. În sec. al XVII-lea se amintește că olarii din Porumbac au produs pentru curtea principesei Isabela de la Alba Iulia câteva mii de piese de ceramică, iar în conscripția oficială de la 1721 sunt pomeniți nominal 8 olari, dovadă a existenței îndelungate a unui centru ceramic important ale cărui urme se mai păstrează și astăzi în toponimia satului și ale căror produse nu mai pot fi identificate cu precizie.

Munca olarilor a fost condiționată de prezența a 2 elemente din natură: lutul de bună calitate din care se pot lucra vasele și pădurile din care se lua lemnul necesar pentru ardere.

Dar numai condițiile naturale nu erau suficiente - olarii aveau nevoie și de liniște pentru a lucra. Pentru a perpetua un meșteșug vechi și care necesită pricepere deosebită, cu atât mai mare cu cât este vorba de calitate mai bună, este necesară o anumită stabilitate. Această condiție din urmă se întâlnește mai greu întrucât țara noastră a cunoscut adesea vremuri tulburi. De aceea, dacă olari izolați se găsesc în multe locuri, ei ajung să formeze centre de olari numai în regiunile adăpostite. Îi găsim astfel mai ales în părțile dealurilor, sub munte, apărați de păduri și de înălțimi, departe de drumurile obișnuite ale celor ce invadau mai des câmpiile. Aceste condiții le-au găsit meșterii olari la Porumbacu de Sus, la poalele Negoiului.

MEȘTERII OLARI

Conscripția din 1722 prezintă în Porumbacu de Sus 9 meșteri olari care nu aveau nici locuință potrivită în sat și nici moșie în câmp: Comșa Matei, Stan Munteanu, Nicula Olar, Ion Balea, Avram Bărdaș, Ion Cîplea, Comșa Câplea, Todor Spătar și Ion Blidar. Ei erau clasificați de conscripție ca zilieri. Trăiau exclusiv din meșteșug. Își vindeau produsele prin toate satele și târgurile districtului și chiar și în Țara Românească. Făceau în tot anul vase pe seama Cetății. Produsele acestor olari erau foarte căutate în Țara Făgărașului și curtea domnească avea mare nevoie de ei, fiindcă furnizau singuri pentru tot domeniul obiectele fragile și indispensabile ce ieșeau din mâinile lor dibace. Administratorul Curții din Porumbac a trimis în diferite rânduri: o bute de oale smălțuite, 300 oale țărănești pentru fiert, 3 x 50 de oale de câte 1, 2, 3 ferii, 150 oale mai mici și 100 capace, 300 oale țărănești roșii, 26 blide smălțuite, 16 cratițe, vase toate smălțuite: 90 de oale de 1/2, 1, 2 și 3 cupe, 30 capace și 30 cratițe.

PROBLEME POLITICE

Olarii din Porumbacu de Sus erau încărcați cu sarcini de tot felul și de aceea se plângeau că se pustiesc. Dregătorii îi prea asupreau - de aceea s-a făcut această însemnare în conscripția satului din 1680: „Din plângerile olarilor am înțeles, că jurații n-au voit să le facă nici o dreptate, n-au ținut seama nici de munca și nici de vasele pe care le fac tot anul pentru Măria Sa (Apafi). I-au silit să dea și ei bucate, când ei nu au nici locuință potrivită în sat și nici moșie în câmp. Deoarece bucatele se dau de obicei, ca dijmă, judele domenial să nu mai îngăduie să se mai ia bucatele de la olari, care nu au pământ semănat în câmp. De altfel, aceștia nefiind decât zilieri, dacă se încarcă cu tot felul de sarcini nedrepte, se pustiesc toți din sat. Dacă au unii dintre ei boi, nu-i țin pentru arat, ci pentru căratul pământului și pentru a-și aduce lemnele de foc.”

Meșteșugul era răspândit și printre ceilalți locuitori ai satului, căci la Porumbac e un pământ moale și maleabil, ca o materie plastică, dar după ce olarii i-au dat forma și l-au ars, până ce a căpătat culoarea roșie, devine aproape metalic prin duritate și mai ales prin sunet.

Aproape fiecare sat își avea olarul - ba chiar cu ceva timp în urmă, s-au alcătuit sate întregi de olari. Fiecare din meșterii unui asemenea sat își avea un fel de specialitate din oale mari, din ulcere, din oale smălțuite, oale cu flori, etc.

ÎNTREBUINȚĂRI

Bildele vechi de prin sate erau numai din lemn, pe un timp când ale boierilor și negustorilor se făceau din cositor - al cărui nume ni s-a păstrat de la strămoșii romani.

Blidele se lucrau de către meșteri anume, care își alegeau o poiană în pădure și găteau acolo în căsuța sau bordeiul lor, la blide. De aici le vine numele familiilor - Blidari.

Apa de băut se păstra în botă. Alimentele, laptele dulce, laptele pus la prins, murăturile pentru iarnă se păstrau în oale. De asemenea în oale se transporta hrana la câmp, celor plecați la lucru.

Olăria juca deci rolul principal în păstrarea alimentelor, iar formele pe care le aveau oalele erau o dovadă a inventivității celor ce le lucrau.

Vasele stau prinse pe pereți, suite pe blidare, viu colorate, prinse de polițe lungi fixate în apropierea tavanului. Pe unii pereți oalele alternează cu icoane pictate pe sticlă, împreună având deasupra chindeaule, de asemenea, colorate puternic. Toate acestea formează ansambluri de mare frumusețe.

Ultimele familii de olari de la Porumbacu de Sus au fost Schwartscop care au lucrat până prin anul 1900.

---

Bibliografie: V. Frâncu, Satul de la poalele Negoiului, Porumbacu de Sus, Monografie, 1999