Morăritul pe Valea Comănelor, Țara Oltului

Prelucrarea cerealelor a constituit, încă din cele mai vechi timpuri, una dintre principalele ocupații casnice. Râșnița manuală, și mai târziu morișca, au reprezentat primele instrumente folosite pentru obținerea făinii din cereale. Astfel de râșnițe s-au găsit cu ocazia săpăturilor arheologice efectuate pe hotarul Comănei de Jos, în punctul numit Gruiul Văcarului, și pe cel al Cuciulății, la Pleșița Pietroasă, de la Părăul Hotarului. Atât în Comăna de Jos, cât și în Comăna de Sus, au existat 2 moriști acționate manual.

Măcinatul cerealelor cu râșnița era o muncă anevoioasă, fără spor, devenind o problemă în special în cazul familiilor numeroase, când trebuia acționată în permanență, fapt ce a contribuit la apariția morilor de apă.

Inovația morilor de apă a constituit o adevărată evoluție, ușurând munca țăranilor vremii.

Astfel, se cunosc două tipuri de mori de apă:

1. Moara cu roată orizontală (moară cu ciutură);

2. Moara cu roată verticală.

ISTORIC

În aceste două sate, existau mori cu roată verticală. Urbariile din 1637 atestă la Comăna de Jos existența unei mori cu două roți și o pivă de pisat cu două săgeți, iar la Comăna de Sus o moară cu o piatră din vama căreia o pătrime era a morarului. Vama constituia cantitatea de grăunțe care se percepea la moară ca taxă în natură pentru măcinat.

Ceva mai târziu, în 1648, pe domeniul Comănei erau înregistrate trei mori: două în Comăna de Jos și una în Comăna de Sus. Urbariile din sec. al XVIII-lea atestă existența în Comăna de Jos a două mori a câte o piatră fiecare - una aparținea domnului de pământ, iar alta boierului Ladislau Literatul. La Comăna de Sus erau trei mori, toate a câte o piatră - una era a domnului de pământ, una a preotului și cealaltă a boierilor. Investigațiile arată că, în secolul al XIX-lea, morile de apă s-au înmulțit în zonă, ajungând până la 11 instalații, iar în perioada interbelică au rămas în funcționare doar șase dintre ele - a săteanului Mihai Pușcaș, moara Conteștilor (cumpărată de Botzony Gheorghe) - ambele situate în partea estică a Comănei de Jos, apoi moara Mijeștilor (devenită proprietatea lui Botzony Imre), situată pe vale, între cele două sate. În continuare, mai funcționa moara din Arini a lui Gheorghe Pușcaș, moara Gubernăteștilor (cumpărată de Cosman Bușilă și lăsată moștenire fiului său, Nicolae Bușilă), situată la Leasă, în partea de vest a Comănei de Sus, și ultima moară a lui Olălău, devenită comunală, situată în partea de est a Comănei de Sus.

Morile Conteștilor, a Mijeștilor și a Gubernăteștilor erau proprietățile mai multor familii; morarul, care arenda moara, plătea, după înțelegere, anual, o cantitate de cereale locuitorilor care dețineau părți din moară. Mai târziu, familiile, rând pe rând, și-au vândut părțile morarilor, care au devenit apoi proprietari.

ARHITECTURA

La început, întreaga instalație a morilor a fost construită din lemn de către meșterii satelor, apoi s-au adăugat, ulterior, și părți din fier.

În cea mai mare parte, se folosea lemnul de fag, arin sau brad și mai ales de stejar, considerat lemn de esență tare, care rezista la intemperiile vremii.

Tipul morilor specific Văii Comănei era cel cu două sau cu o singură roată cu cupe, fiecare roată acționând o piatră de moară.

Descrierea Morii lui Gheorghe Niciu, funcțională până în 1968:

1. Roata morii se confecționa din ”opt colaci”, din lemn de stejar, fiecare roată având 16-32 cupe și tot atâtea trepte; colacii se petreceau doi câte doi, prinși în cuie din lemn. Mai târziu, pentru o rezistență mai mare, s-au întrebuințat patru drugi de fier cu ”șiroafe”, de aceeași lungime ca a roții (80 cm) și două rafuri din fier, cu diametrul de 2 m, late de 6 cm și care erau aplicate pe druga colacilor. Cupele cu treptele respective formau un unghi de 90 de grade, iar vârful acestora se fixa pe fața colacului în așa fel încât de la vârful unghiului la marginea colacului să fie o distanță egală cu lățimea acestuia. În partea de interior a colacilor, era bătut în cuie de lemn de brad fundul roții. La rândul lor, colacii erau prinși cu patru cruci de fusul roții, bine fixate în pene. Atât fusul cât și crucile erau lucrate numai din lemn de stejar.

Este de reținut faptul că debitul de apă ce cădea într-un minut pe roată era de aprox. 1-2 mc; cu ajutorul forței apei, pietrele de moară făceau 5-10 rotații pe minut. În acest ritm, cu o singură piatră, se măcinau două ferdele de boabe pe oră - adică 6 saci în 12 ore. Deci, cantitatea de măcinat era raportată la mărimea roții, cu debitul de apă și, implicit, de lucrul pietrelor. O roată de moară, supusă intemperiilor vremii și timpului, nu dura mai mult de 8-10 ani, perioadă după care trebuia înlocuită.

2. Fusul se sprijinea pe cei doi cepi, fixați cu ajutorul unor verigi de fier pe o periniță de lemn de fag, fixată în scobiturile de la patul și căpătâiul fusului, așezate în partea din afară și din interiorul acestuia. Pentru ca cepii să nu se încingă sau să se tocească prea repede din cauza frecării, primeau apă continuă și se ungeau cu uleiuri.

La capătul din interior, pe fus, era fixată una din cele mai importante părți ale morii, și anume roata cu măsele (fuștea pietrelor). Această roată se întrepătrunde cu valul, care la rândul lui era fixat pe fuște. De foarte mare importanță în acest angrenaj, rămânea însă felul în care, cele două pietre suprapuse se puteau regla mai bine, de acest lucru depinzând, în mod hotărâtor, calitatea făinei obținute.

Fusul primei roți avea o lungime aprox. de 3,5 m, iar al doilea fus de 2,5 m, ambele având un diametru de 30 cm (moara avea două roți pentru două pietre).

3. Fuștea, un ax pătrat și zimțat, se sprijinea la capătul de jos pe punte (o grindă din lemn de stejar, pusă în poziție orizontală) și apoi înfiptă în săpuneci (o bucată de oțel), care la rându-i e fixat în tigaie. Fiind singurele părți din fier - ”fier pe fier”, cum se spunea - din întreaga instalație, morarul era obligat să le ungă încontinuu cu uleiuri cumpărate sau preparate în gospodăria sa.

4. Puntea se sprijinea cu cele două capete ale sale pe alte două grinzi, tot din stejar,

în așa fel încât prin manipularea unor pene, aceasta să se poată fixa mai la stânga sau mai la dreapta, condiționând poziția perfect orizontală a pietrei. Dintre cele două grinzi pe care se sprijinea puntea, una era fixă, iar cealaltă putea fi ridicată cu o manetă, reglându-se și potrivindu-se distanța dintre cele două pietre.

5. Valul era compus din două capete din ”bubă de arine”, pentru ca să nu crape, și din 6 șistari din lemn de corn, legate bine cu două cercuri de metal. Valul se fixa pe fuște cu pene și pap (lipici), bine centrat. În acest loc, fuștea era zimțată, împiedicând astfel alunecarea valului în jos. Dar, pentru a se obține o potrivire perfectă între val și roata de măsele, între șiștari se folosea vincălul cu ajutorul căruia se obținea o cuplare perfectă.

Moara lui Gheorghe Niciu - vedere exterioară

Moara lui Gheorghe Niciu - secțiune

Instalația pentru măcinat - secțiune 1. Coșul; 2. Scândurica; 3. Corlețul; 4. Titirezul; 5. Clopoțelul; 6. Scaunul coșului; 7. Veaca; 9. Pietrele; 10. Podul pietrelor; 11. Regulatorul; 12. Roata cu dinți; 13. Valul; 14. Săpuneci și tigaie; 15. Cepi și perinița.

Instalația de mișcare a pietrelor de măcinat

Roată de apă - părți componente: 1. Scocul; 2. Sarampăi; 3. Picioarele scocului; 4. Colaci; 5. Cupe; 6. Peana; 7. Crucile; 8. Fusul; 9. Raful; 10. Cuie de lemn; 11. Patul roților.

FUNCȚIONARE

Calitatea făinei depindea în principal de felul în care erau așezate și lucrate pietrele de moară. Acestea erau aduse de la Sebeș, de lângă Ineu (Arad), sau de la Ciceu, sau de pe Valea Comănei, de la locul numit Dabiș. Înainte de instalare, pietrele trebuiau ”puțuluite” (șlefuite) cu niște ciocane speciale în vederea rotunjirii. Aproape toate morile de pe Valea Comănei aveau două perechi de pietre - una pentru porumb și urluială și una pentru grâu. Fiecare pereche de pietre se punea în mișcare cu ajutorul unei roți de apă separate.

Din când în când, morile erau oprite, iar morarii ferecau pietrele - adânceau zimții, care în timp se toceau, cu ajutorul unor ciocane speciale.

Tot din anexele morii făcea parte și coșul, având o capacitate de 8 ferdele. Acesta era fixat pe un suport cu 4 picioare la baza căruia se afla corletul - un dispozitiv care permitea căderea boabelor în ”gura pietrei”, de unde ajungeau în ”sânul pietrei” - loc în care erau zdrobite și transformate în făină - care aluneca apoi pe chișcătoare, căzând în lada de făină.

Clopotul morii îl anunța pe morar când se terminau boabele din coș.

Măcinișul (grâu, porumb, urluială) se aducea la moară cu carul sau chiar cu spatele - când era vorba de cantități mici - iar din satele mai îndepărtate cu căruța cu cai. Sacii erau lăsați la moară, proprietarii venind să-și ridice făina după un anumit timp, pe când alți oameni așteptau pănâ le venea rândul la măcinat. Anotimpul cel mai aglomerat pentru măcinat era toamna, când morile funcționau zi și noapte. Unii morari se ocupau și de transportul măcinișului cu căruța cu cai, iar sătenii îi recunoșteau și erau avizați prin anumite clopote și ceoi, așezate la capătul oiștei carului.

Atunci când morarul transporta măcinișul sau era lăsat la moară, semnele de recunoaștere pentru recuperarea sacilor constau în vărguțe în diferite culori, motive florale țesute în război (șatrangă, raci, furculiță, prescură, etc). Aceste ornamente specifice, cunoscute sub numele de ”semne de proprietate”, se întâlneau și la țesăturile din lână duse la pive, uneori și pe unele obiecte de muncă și uz casnic. Mai târziu, sacii se însemnau cu inițialele proprietarului și numărul casei.

Vama (taxa) pentru măcinat se calcula astfel: pentru fiecare ferdelă de cereale se lua câte o cofă (cofa morarului era mai mare decât cea obișnuită). După cel de-al doilea război mondial, s-a introdus sistemul în procente - 6-8% din cantitatea măcinată.

Morile de pe Valea Comănii - până la apariția ”morilor de foc” - au deservit o parte din satele din subzona Perșanilor și a celor din dreapta Oltului (Crihalma, Ticușuri, Ungra, etc.). În anul 1924, în Comăna de Sus, locuitorul Iosif Niciu al lui Tel a instalat o moară sistematică cu motor pe bază de benzină, dar din lipsa unui mecanic care să o conducă, proprietarul a fost nevoit să o vândă. Prima moară sistematică stabilă a fost construită în 1943, tot în satul Comăna de Sus, de către săteanul Nicolae Bușilă, acționată de un motor pe bază de motorină. De asemenea a fost modernizată și moara săteanului Mihai Pușcaș, cumpărată de Bondy Iosif. Restul morilor, după al doilea război mondial, rând pe rând, și-au încheiat activitatea, ultima fiind a lui Gheorghe Niciu în 1968. Vama la morile sistematice era mai mare (cca. 10-12%).

Bibliografie: Memoria Ethnologică nr. 21 - 22 - 23, 2007; I Glodariu, Fl. Costea, I. Ciupea - Comăna de jos - așezările de epocă dacică și prefeudală, Cluj-Napoca, 1979-1980, p. 53;

Materiale și cercetări arheologice, vol. VIII, pp. 283-290; D. Prodan, L. Ursuțiu, M. Ursuțiu - Urbariile Țării Făgărașului, vol. I (1601-1650), București, 1970, p. 59; Șt. Meteș - Situația economică a românilor din Țara Făgărașului, Cluj, 1953, pp. 39, 42-43; C-tin Catrina, At. Bușilă - Morile de apă de pe Valea Comănelor, Țara Oltului, Aluta-Sf. Gheorghe, 1971, pp. 409-414.