Doljul din Țara Românească (zonă etnografică)

Mai multe zone etnografice foarte puțin cercetate din bazinul inferior al Jiului au fost înglobate într-una singură - Doljul. În această zonă, câmpia este dominantă. Însumând aspectele etnografice, câte se cunosc, însemnând datele istorice și cele ale mediului natural, pot fi definite următoarele subzone:

1. Câmpia înaltă a Bălăciței (care se află doar pe jumătate în Dolj, cealaltă jumătate - inclusiv localitatea cu același nume - aparținând de Mehedinți) este o câmpie cu un aspect vălurit străbătută de următoarele cursuri de apă mici - Argetoaia, Udinița, Gorzu, Terpezița, etc - orientate de la vest spre est, colectate de Jiu și pe coastele cărora se întindeau sate mărunte, pierdute printre livezi.

2. Câmpia Deznățuiului, cu un curs de apă mai degrabă firav, vărsându-se în marele lac Bistrețu, cu sate mari adunate, unele trecute în rândul orașelor, ca Băilești, altele mari comune rurale (printre cele mai mari din țară), cum ar fi Poiana Mare.

*La contactul acestor două câmpii se află o serie de localități de interes etnografic deosebit: Perișoru, Radovan, Plenița, Segarcea.

3. Lunca Dunării cu bălțile aferente, de la Cetate la Bechet, formează o unitate etnografică aparte cu multiple aspecte etnografice legate mai ales de pescuit și de creșterea animalelor. Este o vastă întindere cu așezări temporare, doar satele fiind retrase pe marginea „înaltă” (circa 10 m.) a Câmpiei Deznățuiului, păstrând însă numeroase și puternice legături economice cu moșiile lor de pe luncă mergând în adâncime 12-15 km până la malul marelui fluviu.

4. Înălțimile Dealurilor Amaradiei și Geamartaluiului din N-V Craiovei, cu alt specific etnografic.

5. Partea estică a Doljului face parte integrantă din zona Romanaților.

6. Zona Luncii Jiului, largă, cu sate mari de la Cernele la Sadova.

Ocupațiile principale ale locuitorilor au fost agricultura, împreună cu viticultura și creșterea vitelor, prima luând o mare amploare după pacea de la Adrianopole când Țara Românească intra în circuitul internațional al comerțului cu grâne și când, ca urmare, s-a dezvoltat proprietatea mare boierească și arendășească de profil capitalist.

Tehnici și unelte - de la plug la grapă și de la „sădelci” la cosoare - ar putea fi înregistrate și astăzi pentru interesul lor etnografic.

Un rol important a fost jucat și de turmele venite de sub munte și de dincolo de munte în cadrul mișcărilor de transhumanță.

În peisajul agricol al zonei, un loc important îl au terenurile nisipoase și dunele mișcătoare de nisip din marele cot al Dunării de la Calafat și de la malul estic al Jiului ce au fost stabilizate în secolul trecut prin plantații masive de salcâm, și mai târziu prin amenajări funciare speciale.

În sud pe Valea Dunării, la Dăbuleni, vița de vie se cultiva în șanțuri adânci de 4-5 m săpate în solul nisipos.

Așezările sunt în genere mari - mai ales în partea sudică - de caracter adunat dar cu oarecare tendință spre răsfirare, favorizată de loturile foarte mari;

În Câmpia înaltă a Bălăciței, ca și în zona Dealurilor Amaradiei, satele se înșiră de-a lungul drumurilor ce urmează cursurile de apă, având un caracter răsfirat pronunțat.

În această zonă, bordeiele cu până la șase camere au fost locuite de țărani până după anul 1900, găsindu-se chiar și biserici semiîngropate.

O viață populară puternică, hrănită de tradiții străvechi s-a dezvoltat în diferitele zone etnografice ale Doljului. Între aceste tradiții trebuiesc menționate cea a „Călușului” - joc cu un scenariu arhaic magic la bază, jucat numai la vremea Sânzienelor.

Bibliografie - Ș. Enache, T. Pleșa, Zona Etnografică Dolj, București, 1982.