Așezările sătești

Din cele mai vechi timpuri și până către jumătatea veacului al XIX-lea, când au început să se înmulțească în mod simțitor așezările urbane, principala formă de așezare a românilor a fost satul.

Ca o oglindire fidelă a condițiilor de trai a locuitorilor, satul românesc ne indică principalele ocupații ale țăranului: agricultura, creșterea animalelor, pescuitul, etc.

În baza ocupațiilor, putem distinge 2 mari categorii de sate:

1. Satul Pastoral

2. Satul Agricol

Fizionomia satului era dictată de către trei factori: economic, geografic și demografic.

FACTORUL GEOGRAFIC

Formele de relief - munții, dealurile, depresiunile, poienile, văile strâmte sau largi, râurile, etc. - precum și clima, au impus nu numai orânduirea așezărilor, dar și ocupațiile locuitorilor.

Astfel, în regiunile de munte s-a dezvoltat satul cu case răzlețe și cu caracter pronunțat pastoral; în regiunile deluroase și de-a lungul văilor largi s-a dezvoltat satul cu case înșiruite, cu caracter pe jumătate pastoral, pe jumătate agricol; în regiunile de câmpie, precum și în poieni înguste sau în funduri strâmte de văi s-a dezvoltat satul adunat, cu caracter aproape exclusiv agricol.

Ca rezultat a celor 3 FACTORI, s-au format 3 TIPURI DE AȘEZĂRI sătești:

1. Satul Împrăștiat;

2. Satul Răsfirat;

3. Satul Adunat.

Alte variante ale acestora s-au format eventual:

a). Satul de Vale;

b). Satul de Drum;

c). Satul geometric.

1. SATUL DE TIP ÎMPRĂȘTIAT

Caracteristic regiunilor MUNTOASE;

Are gospodăriile izolate, situate la depărtări mari unele față de altele, fiecare familie având în proprietate o întindere generoasă de pământ.

Satul nu are ulițe. Gospodăriile sunt legate între ele cu ajutorul drumurilor întâmplătoare și potecilor particulare, care se leagă la rândul lor cu cea mai apropiată cale publică.

OCUPAȚII: Creșterea vitelor și cultivarea fânului. Agricultura este practicată izolat, rudimentar, în cadrul gospodăriei private, pe porțiuni de teren mai puțin accidentate.

Tipul acesta de așezare rurală, cu o origina străveche, se mai găsește la noi doar în Munții Apuseni, între Văile Crișului Repede și Mureșului și în părțile dinspre miazănoapte-răsărit ale Transilvaniei. În restul țării, sate de tipul acesta se întâlnesc rar, pe câteva teritorii restrânse: în bazinul de sus al Bicazului, în bazinul superior al Trotușului, pe o fâșie îngustă, dar lungă, de teren în bordura septentrională a Carpaților, pe de o parte și de alta a Oltului și în partea de miazăzi-răsărit a Banatului.

2. SATUL DE TIP RĂSFIRAT

Caracteristic ținuturilor deluroase; Constituie forma cea mai răspândită de așezare rurală românească.

Planul unui astfel de sat este compus dintr-o rețea de uliți lungi, cu traseu neregulat. Casele sunt așezate mai ales la drum, formând grupuri ca niște cătune, pe alocuri depărtate unele de altele.

Pământul care aparține fiecărei gospodării este divizat: o parte se găsește în jurul casei, formând curtea și grădina, cu o mică porțiune rezervată culturii legumelor; cealaltă parte este rezervat terenului de cultură agricolă și fâneață, care se află în afara satului.

a). SATUL DE VALE

Variantă a satului răsfirat, atunci când are casele dispuse pe valea unui râu sau pe o zănoagă.

Ulița principală care este adesea unica uliță, urmărește, împreună cu casele, traseul capricios al văii sau râului, are căror maluri sunt adesea legate din loc în loc cu podețe și punți.

3. SATUL ADUNAT

Formă evoluată în comparație cu satul de tip răsfirat;

Așezare cu un general caracter agricol, caracteristică ținuturilor de câmpie, dar care se poate găsi și în ținuturile deluroase sau chiar muntoase.

Satul înfățișează o aglomerație compactă și bine delimitată de gospodării, cu casele dispuse de-a lungul unei rețele de uliți cu trasee adesea foarte neregulate.

Forma aceasta de așezare, destul de veche, are la bază 2 concepții arhitectonice cu totul diferite:

• de origine româneasă;

• caracteristică minorităților de origine germanică.

Petru români, forma aceasta de așezare a fost în general rezultatul unor condiții restrictive:

• întinderea limitată a terenului afectat așezării;

• opreliștile impuse de proprietarii moșiilor (mănăstiri sau boieri), care au tins întotdeauna să-și păstreze cât mai mult pământ pentru cultură.

• adaptarea la terenul disponibil: poieni înguste între dealuri sau funduri aproape circulare de văi, în care satele au fost clădite ca niște cuiburi (în regiuile muntoase sau deluroase).

Satul adunat prezintă multe dintre particularitățile satului de tip răsfirat: dispoziția neregulată a gospodăriilor, uliți sinuoase, curți și grădini destul de spațioase în jurul caselor.

În ciuda condițiilor vitrege sau restrictive, românul a încercat întotdeauna să-și înfrumusețeze viața. De aici izvorăște și caracterul specific, prețios, al satului românesc, cu caracteristicile sale: așezarea în mijlocul naturii, adaptarea la teren și integrarea organică cu peisajul înconjurător datorită neorânduielii atrăgătoare, unde simți prezența unei imaginații umane, ce călătorește dincolo de limitele satului, până în tărâmuri de miracol și poveste.

b) SATUL DE DRUM

Sat de tip adunat caracteristic sașilor din Transilvania.

În acest tip de așezare chibzuită, gospodăriile au un aspect mult mai ordonat.

Terenul este folosit cu parcimonie, curțile sunt mici și pavate, iar casele așezate toate în linie. Casele sunt legate între ele cu porți înalte de zid, formând un front unic, masiv, către drum.

Natura și peisajele sale încântătoare, se regăsește aici numai dincolo de satul compact, perfect conturat.

c) SATUL DE TIP GEOMETRIC

Așezare croită și dezvoltată pe baza unui plan prestabilit, geometric, acest tip de sat este mai nou, întemeiat la noi în țară mai ales în veacul al XIX-lea, în vederea colonizărilor, în partea de apus a Transilvaniei, în câmpia Dunării și în Dobrogea.

Superioare așezărilor tradiționale, crescute în mod natural, în ceea ce privește claritatea planului, satele de tip geometric au fost croite fie după un traseu circular (exemplu satul Charlottenburg, Timișoara), fie după forma unui dreptunghi (exemplu satul Limanul, Mangalia).

---

Bibliografie: G. Ionescu - Arhitectura Populară Românească, Editura Tehnică, 1957.

Tablou de Sisu Vicentiu.