Mic dicționar toponimic din Țara Lăpușului - nume de locuri

Țara Lăpușului, zonă etnografică și folclorică bine delimitată în cadrul județului Maramureș, cu o personalitate aparte și tradiții specifice, dispune de un inventar toponimic complex, în care ”se reflectă mentalitatea populară”, specificul relației om-natură.

Din punct de vedere semantico-structural, toponimia Țării Lăpușului nu se deosebește tranșant de vocabularul topic al Maramureșului istoric și în general de cea a întregului teritoriu românesc.

Marea majoritate a denumirilor de locuri din Țara Lăpușului aparțin fondului vechi românesc, fiind, în principal, opera populației românești, care le-a creat și atribuit în cadrul unui proces continuu, pe parcursul căruia omul a încercat să-și apropie natura, să o înțeleagă și să lucreze cu ea. Numele locurilor din această zonă, de asemenea, mai poartă și informații surprinzătoare referitoare la evoluția societății, la dezvoltarea economică, la întâmplări și fapte.

În această regiune se pot deosebi două tipuri toponomice de bază:

1. Simplu (derivat și nederivat) - substantive, apelative din lexicul obișnuit.

Ex: satele si locurile sunt numite după munții, râurile care le străbat sau particularitățile reginii/locului respectiv.

2. Compus - două sau mai multe substantive aflate în relație de determinare / substantiv + adjectiv; prepoziții - induc un indiciu suplimentar ce ține de precizia orientării în spațiu și localizare, fără echivoc a obiectelor din teren - elemente necesare stabilirii omului la nivelul cadrului natural în care își duce existența.

ACASTAUĂ - deal cu fânațe (Cupșeni), deal cu pășune (Vălenii Lăpușului). În satul Fântânele s-a înregistrat forma ACASTĂI. Sunt microtoponime bine reprezentate în Maramureș, în Transilvania de Nord. Ele păstrează amintirea unor vechi și inumane mijloace de oprimare socială - spânzurătorile (provenit din magh. akasztofa = spânzurătoare). Sinonime în alte zone ale țării: Furca, Dealul Furcii, Furcile (cf. SMO, p. 160; Obreja, Dicționar, p. 86).

AGREȘĂL - deal (Suciul de Sus); Se pare că apelativul agriș a stat la baza mai multor nume de localități din județele Arad, Bistrița-Năsăud, Cluj, Mureș, Satu Mare. Unele dintre ele, așa cum precizează E. Petrovici (Studii, p. 171) sunt rezultatul adaptării cuvântului magh. Egres.

ALAC - teren arabil și fânațe (Rohia). DLRM (p. 17) glosează apelativul alac cu sensul de „specie de grâu rezistentă care se cultivă în regiunile muntoase (Triticum spelta) și îl apropie de magh. alakor. M. Homorodean (Vechea vatră, p. 204, 207) face o interesantă apropiere dintre „alac” și „la lac”, evidențiind posibilitatea apariției toponimului în urma sudurii dintre prepoziție și substantiv. Ar putea fi un cuvânt străvechi, probabil indo-european care denumea o varietate de grâu sălbatic.

ALBIA BĂTRÂNĂ - deal (Măgureni). Avem de-a face cu toponimizarea termenului entopic „albie” (partea cea mai joasă a unei văi). Trecerea consoanei „b” urmate de „i” la „d” este un fenomen fonetic specific graiului maramureșean (ex. albină - ald'ină; albit - ald'it; orbit - uărd'it, etc).

ALUNIȘ - tufișuri cu fânațe (Boiereni). Ca toponim, în formă derivată, nederivată sau în sintagme este răspândit pe tot teritoriul țării.

ARȘIȚA - pădure, imaș (Cupșeni, Măgureni), fânațe (Larga). Pe lângă ideea de expunere la soare, toponimele de acest gen - Arșița, Arșicioara, Arsura, Arsuri - se referă și la acțiunea de defrișare și au o mare răspândire în zonele montane. În Maramureș le întâlnim și în Dragomirești, Glod, Poienile Izei, Rozavlea, etc., dovadă că procedeul obținerii de teren agricol prin arderea copacilor era de multă vreme practicat și în N-V țării.

BĂRBÂNOCUL - fânațe (Băiuț, Strâmbu-Băiuț). În grai lăpușean, aceasta este denumirea populară a brebenelului (plantă erbacee cu flori purpurii, trandafirii, albe sau gălbui - Carydalis Marshalliana).

BÂRLOAGE - fânațe (Trestia). Utilizarea cuvântului cu acest sens poate fi legată de sensul uzual al cuvântului în sine („adăpost în care se retrage ursul”) sau chiar de cuvântul „pârloagă” („loc de arătură rămas necultivat”).

BÂRLOAIA - vale (Inău). Este cunoscută și sub numele de Valea Bârloii. Se crede că denumirea actualizează femininul de la n.f. Bârlea, destul de frecvent în Maramureș.

BILIBONCA - fânațe (Ciocotiș). Toponimul este, cel mai probabil, inspirat după o poreclă.

BOAIA - vale (Suciul de Jos). Formă feminină de la „bou”.

BOBOJINI - fânațe (Larga). Derivat de la vb. „a boboși” - „a se umfla, a se bulbuca”.

BRANIȘTE - fânațe în pantă (Brebeni), fânațe cu livezi (Cernești). Braniște = pădure sau parte de pădure în care e interzisă tăierea copacilor. Cu acest sens toponimul este frecvent în întreagul vocabular topic românesc.

CASA LUI PINTEA - deal în care și-ar fi avut celebrul haiduc Pintea Viteazul unul din numeroasele-i ascunzișuri (Inău).

CATRAFOI - fânațe (Dumbrava) - etimologie neclară.

CÂMPII GRUIMANILOR - fânațe și pădure (Lăpușul Românesc).

CÂMPII VIDINOII - fânațe (Suciul de Jos). câmp + determ. antroponimic Vidinoaia, care pare a fi o poreclă.

CÂMPUL ISTROFANULUI - fânațe (Suciul de Sus)

CERTEZURI - arătură și fânațe (Cernești). Denumirea are la bază un termen dialectal „certez” cu sens de defrișare. În graiurile ucrainiene se mai menține verbul čerti (a defrișa, a lua coaja de pe copaci).

CETERNA - pădure (Stoiceni). Denumirea pare a proveni din apelativul dialectal „ceternă”, „ciotornă” (țeavă prin care se scurge apa de pe case; „burlan”). Explicația informatorului: „halău în care se scurge apa printr-o ceternă de lemn” (Memoria Ethnologică nr. 4-5, Colecția AUGUSTIN MICU, Cicârlău, 2002).

CLEJEA - fânațe și terenuri, proprietate a bisericii (Dumbrava). Dial. clejă/clejie - „teren ce aparține bisericii”; Cp. lat. „eclesia”.

COBÂLTĂU - parte de sat (Groșii Țibleșului); fânațe situate lângă un bazin de apă (Măgureni). Subst. dial. cobâltău - mlaștină.

CORHA - pădure (Groșii Țibleșului). Cp. corhan/corhană - „coastă de deal râpoasă”.

COROBANA - pădure (Groșii Țibleșului). Cf. dial corobană - „scorbură de copac”.

COTROAPE - fânațe, teren accidentat (Lăpușul Românesc). Subst. dial. cotroapă - teren accidentat, slab productiv, cu frecvente alunecări de teren”.

CULBEȚILE ALBULUI - arătură (Suciul de Jos). Subst. dial. culbetă/culbete - „dovleac” + determ. antroponimic. Cp. cucurbată - „dovleac, bostan” în Transilvania.

DEALUL PARINCILOR - pășune (Borcut). Parincii în graiul local sunt „preoții, părinții”.

DEALUL RÂPOAȘULUI - deal, fânațe (Larga). Subst. „deal” + determ. toponimic

DÂMBUL CÂCÂCII - fânațe (Lăpușul Românesc). Subst. „dâmb” (deal mai mic, ridicătură) + determ. antroponimic (probabil porecla proprietarei de odinioară).

DOSUL STRECOAII - fânațe (Lăpușul Românesc). Strecoaia poate fi un rezultat al pronunțării locale a lui Strigoaia, care poate deveni din „strigă” vrăjitoare. Subliniem și asemănarea cu striga, un fel de cucuvaie (Athenae noctua).

DOSUL ZIMBRIȚEI (pronunțat „Zâmbrițî) - fânațe și tufișuri (Lăpușul Românesc). Această denumire este, fără îndoială, o dovadă toponimică a faptului că în această zonă a Maramureșului au viețuit în vremurile de demult faimoșii zimbrii (Bison europaeus).

DUPĂ GÂLTAN - fânațe (Ciocotiș). „Gâltan” = supranume, poreclă sau chiar nume de familie.

DUPĂ GÂNJU - fânațe (Borcut). Subst. dial. „gânj” = nuia răsucită, întrebuințată pe post de funie.

DUPĂ TIMOC - arături (Cufoaia)

DURGĂUL VELITII - fânațe (Lăpușul Românesc). Primul termen al sintagmei toponimice trebuie să fie un postverbal de la onomatopeicul „a durgălui”, care în graiul maramureșean are sensul de „a da de-a dura, a rostogoli cu zgomot”. Radicalul „dur” se întâlnește și în alte nume topice (ex. Durnitoarea, Durducul, etc.). Determ. „velita” poate fi un antroponim de tipul „velicu” (gen. fem. Velichii, pronunțat Velitii).

FILISTRUC - pădure (Groșii Țibleșului), denumire de origine incertă. Poate fi apropiată pe plan foentic de Sălătruc, Bălătruc, nume topice a căror ultimă parte e considerată de unii liingviști drept o rădăcină indoeuropeană terkw, cu sensul de „a întoarce”, de la care ar proveni lat. „torquere” care a dat în limba română verbul „a întoarce” și „a toarce”. Asta ar pleda în favoarea includerii numelui topic în discuție pe lista celor de origine dacică.

FÂNTÂNA LUI PINTEA (Inău) - subst. „fântână” + determ. antroponimic

FÂNTÂNA PINTII (Dumbrava)

FÂNTÂNA RUSEASCĂ (Borcut) - Se spune că lângă această fântână ar fi fost înmormântat un soldat rus în timpul celui de-al doilea război mondial.

FÂNTÂNA ZMEILOR (Dumbrava) - Cunoscută și sub numele de Fântâna din Pădurea Hăbiac (pronunțat Hăbdiac).

GALBENA - pronunța galbăna; pădure (Groșii Țibleșului); fânațe (Băiuț), probabil după culoare.

GREBLE - parte de sat (Groșii Țibleșului), deal (Strâmbu-Băiuț). Cp. subst. „greblă” = construție transversală pe cursurile de apă, făcută pentru oprirea buștenilor.

GROAPA LEORDIȘULUI - fânațe (Borcut).

GROHOT - deal (Băiuț, Groșii Țibleșului); subst. „grohot” = îngrămădire de bucăți de rocă mici, colțuroase, rezultate din sfărâmarea stâncilor și prăvălite din munți sau aduse de ghețari.

GRUI, GRUIUL - deal (Lăpușul Românesc). Subst. „grui” = pisc sau coastă de deal; movilă.

GRUIMANE - fânațe (Lăpușul Românesc).

GURUIEȚE - fânațe (Inău); „gruieț” / „guruieț” = deal mic, movilă.

HABIAC (pronunțat habdiac) - fânațe (Ciocotiș), pădure (Dumbrava). Etimologie neclară.

HAFINIȘ - fânațe (Borcut). Subst. dial. „hafiniș” = loc unde cresc afini. Echivalentul popular al cuvântului „afin” era „hafin”.

HOBÂNUL - pădure (Groșii Țibleșului). Cp. cu Hobâna, pe care Iordan, Toponimia, p. 514, îl raportează la subst. „hobaie”= vale, groapă între două dealuri.

HOTEI - deal (Groșii Țibleșului). Etimologie neclară.

HOTROPINI (pronunțat hotroptini) - fânațe (Stoiceni); dial. „hotropină” = loc cu multe gropi, râpe. Cuvânt format de la hârtop, hotroapă (a se observa metataza) cu suf. -ină.

HUCIULOAIA - fânațe (Larga). Pare a fi un derivat de la „huci” cu sensul de „teren cu multe tufișuri - huciuri)”. Aspectul fonetic îndreptățește să presupunem și un antroponim feminin, cu atât mai mult cu cât Huci(u) este înregistrat și ca nume de familie.

IEDERUICA - fânațe (Groșii Țibleșului), derivat de la cuvântul „iederă”.

IERTAȘUL - pădure (Cufoaia); dial. „iertaș” - teren de pe care au fost tăiați copiacii. Sinonim cu curătură, laz, oaș, etc.

IZVORUL IERHII - pârâu (Ciocotiș). „Ier” = un fel de iarbă de slabă calitate; „ierugă” = teren mlăștinos.

IZVORUL ZÂMBRULUI - pârâu (Groșii Țibleșului). Având în vedere pronunția locală „zâmbru”, amintim și posibilitatea ca determinantul să se refere la arborele conifer cu semințe lungi, combustibile (Pinus cembra).

ÎN BOZII - fânațe (Trestia); „bozie” = plantă erbacee cu miros neplăcut, care are flori albe și fructe negre (Sambucus ebulus).

ÎN JEZUINI - arături (Larga); subst. dial. „jezuină” = vizuină în care de regulă trăiesc vulpile sau bursucii, viezurii.

ÎN MILIERE - pădure (Cufoaia); subst. dial. „mniler” = loc unde se fac cărbuni (mangal) prin arderea lemnului.

ÎN OLTONEASA - fânațe (Groșii Țibleșului). Oltoneasa este denumirea unei livezi cu pomi altoiți. Cf. dial. „oltan” = altoi.

ÎN PICLĂU (pronunțat cu „pt”) - fânațe și cimitir (Fânațe). Nume topic înrudit cu Picni, Pic, Picuiată, Țiclău, Tiflă și având la bază apelative de tipul pic, picui, piclău, țiflă, etc. cu sens de „pisc, vârf”.

ÎN PODEREIE - arătură (Fânațe); subst. podereu, poderei = podiș.

ÎN RUPTURI - fânațe; teren accidentat (Brebeni, Cupșeni), pășune (Fânațe). Subst. „ruptură” = loc unde terenul s-a prăbușit, s-a rupt din diferite motive: alunecări, surpături, cutremure, etc.

ÎN TOGUL CHIȘULUI - pășune (Cufoaia). Subst. dial. „tog” = parcelă de teren; Cp. magh. „tag” + determ. antroponimic.

JDEAUCA - fânațe într-o mică depresiune (Larga); subst. dial. „jdeaucă” = depresiune, adâncitură, scobitură. Cf. pentru Maramureș - jdeaucă de alună, nucă, etc -- verbul „a dejdeuca” = „a dezghioca”.

JGHEABUL BUZELOR (pronunțat „jdabu buzălor) - fânațe (Larga); subst. „jgheab” = fâgaș, râpă, făcută la munte de șuvoiul ploilor; șănțuleț, scobitură.

JOAMPELE - fânațe (Suciul de Sus); subst. „joampă” = loc neted pe coasta muntelui. Homorodean, Vechea vatră, p. 154, identifică mai multe sensuri ale apelativului „joampă”: „pășune, loc mai lăsat, groapă mai mare; loc erodat; scobitură. DA dă pentru apelativul în discuție mai multe sensuri, precum: „mâncătură făcută de ape, afundătură într-un drum, cufundătură uriașă, groapă; loc neted pe coasta muntelui”. În Maramureș „joampă” este un apelativ viu, cu sensul de „groapă”, „adâncitură mare”, situată de obicei pe un teren neted.

LA ACASTAUĂ - fânațe (Dumbrava). „Aici i-au spânzurat pe iobagi” - spune informatorul Memoria Ethnologică nr. 4-5, Iulie-Decembrie 2002. Subst. dial. „acastău” = spânzurătoare.

LA MĂRUL TAUȚESC - fânațe (Borcut). „Tauțesc” provine de la „tăut” = slovac.

LA MOINE - fânațe (Trestia); subst. „moină” = teren nearat.

LA ȘTREC - fânațe (Cufoaia); subst. dial. „ștrec” = cale ferată.

LA TATARĂ - fânațe, deal (Borcut). Există acolo urme de tranșee din cel de-al doilea rîzboi mondial. Derivat, poate, de la subst. „tătar”.

LA TARNIȚĂ - deal (Suciul de Sus). Subst. „tarniță” = șa / deal în formă de șa.

LA ZGLEMENE - fânațe (Stoiceni, Suciul de Jos). Pe teritoriul județului Maramureș sunt mai multe denumiri care au în componență cuvântul „zgleamăn”, „zglemene”. Ele apar în deosebi în Țara Lăpușului, dar există câteva și în Maramureșul istoric (Bogdan Vodă, Dragomirești, Săliștea de Sus). Toponimul a fost înregistrat și în alte zone etnografice ale României (Banat, Bihor, Munții Apuseni, Țara Oașului, Valea Jiului). Cei mai mulți cercetători (Ioniță, Nume, p. 181-182; Homorodean, Vechea vatră, p. 178-181), consideră că în stabilirea etimologiei lui „zgleamăn” trebuie să pornim de la slavul „zlamene”, provenit dintr-un mai vechi „znamen”, cu sensul de semn. În Banat circulă (Ioniță, Nume, p. 181) apelativul „zleamăn” cu sensul de piatră de mormânt, cruce. În Țara Oașului și în câteva puncte din Țara Lăpușului au fost identificate pentru apelativul „zleamăn” sensuri ca „omor”, „crimă” (Homorodean, Vechea vatră, p. 179). Tradiția spune că acolo unde există azi un zgleamăn (zleamăn, zglemene) se află mormântul cuiva: fie al unor drumeți singuratici surprinși de răufăcători, fie al unor persoane expulzate din comunitate și executate ca urmare a unor comportamente violente, criminale. Peste tot unde a fost înregistrat, toponimul „zgleamăn” denumea o movilă, un deal situat departe de vatra satului. Toți cei care treceau prin preajma zgleamănului aruncau acolo, în locul în care se presupune că s-a petrecut omorul sau tragedia, o creangă uscată, câteva vreascuri - gest cu conotații multiple - cel înmormântat acolo nu era astfel uitat, i se dorea odihnă liniștită, se evita stârnirea spiritului malefic de care ar fi fost stăpânit, etc. În corpul toponimului în discuție identificăm radicalul „glem” pe care îl întâlnim în cuvinte românești vechi precum: glămei, glămeie, gâlmă (aceasta din urmă ca metatază), având sens de „grămădire de pământ pietros în formă de căpiță; deal înconjurat de toate părțile de văi mai mult sau mai puțin adânci; movilă (DA). Pentru termenul entopic „glămie”, Porucic (p.25) înregistrează sensul de „piept ieșit dintr-un seș” și îl apropie de „dâlmă” (deluț mic, de obicei la marginea unei lunci). Radicalul glem (gâlm, glăm) a fost identificat în sanscrită cu sensul de umflătură. El este, așadar, vechi, indo-european și valorile semantice ale românescului „zglemene”, „zgleamăn” reprezintă o continuare, prin limba traco-dacică, a cuvântului străvechi.

Bibliografie:

DA = Dicționarul Academiei Române (sub redacția lui Sextil Pușcariu), 1931-1941.

DEX, dicționarul explicativ al limbii române, București, 1975.

Memoria Ethnologică nr. 4-5, Iulie-Decembrie 2002, Colecția AUGUSTIN MICU, Cicârlău, 2002.

Codul poștal al localităților din România, București, 1974.

A. Berinde, S. Lugojan, Contribuții la cunoașterea limbii dacilor, Timișoara, 1984.

M. Marioțeanu, Ș. Giosu, L. I. Ruxandoiu, R. Todoran, Dialectologie română, București, 1977.

Dicționarul limbii române moderne, București, 1958.

Gh. Bolocan, Dicționarul toponimic al Olteniei, București, 1995.

I. O. Dzendzelivs'kyj, Konspekt lekcij z kursu ukrajins'koj dialektolohij, Uzgorod, 1966.

V. Frățilă, Contribuții lingvistice, Timișoara, 1993.

V. Frățilă, Lexicologie și toponimie românească, Timișoara, 1987.

N. Grămadă, Toponimia minoră a Bucovinei, vol. I-II Rădăuți, 1996.

M. Homorodean, Vechea vatră a Sarmisegetusei în lumina toponimiei, Cluj-Napoca, 1980.

A. Ieremia, Nume de localități, Chișinău, 1970.

I. Iordan, Agăștescu, D.I. Oancea, Indicatorul localităților din România, București, 1974.

V. Ioniță, Nume de locuri din Banat, Timișoara, 1982.

I. Iordan, Dicționarul numelor de familie românești, București, 1985.

I. Iordan, Toponimia românească, București, 1963.

G. Mihăilă, Dicționar al limbii române vechi (Sfârșitul sec. X - începutul sec. XV), București, 1974.

Al. Obreja, Dicționar geografic al județului Iași, Iași, 1979.

T. Papahagi, Grai, folclor, etnografie, București, 1981.

E. Petrovici, Studii de dialectologie și toponimie, București, 1970.

T. Porucic, Lexiconul termenilor entopici din limba română, Chișinău, 1931.

Studii și materiale onomastice, București, 1969.

Tezaurul toponimic al României, Moldova, vol. I, București, 1991.

Tratat de dialectologie românească, Craiova, 1984.

Foto - Cătălin Enache