Dispariția centrelor de olari din Ținutul Botoșanilor (sf. sec. al XIX-lea)

Dezvoltarea unui meșteșug pretinde materie primă și eficacitatea modului de producție în vederea asigurării unui surplus destinat schimbului. Amintim factori importanți care au contribuit la dezvoltarea acestui meșteșug în zona Botoșanilor: sărăcia solului, neprielnic pentru agricultură în unele părți ale zonei (Rădeni, Poiana, etc.), precum și existența posibilităților deosebite de desfacere a mărfii, asigurată prin rețeaua de târguri cu piețe organizate. Acești factori au determinat apariția numeroaselor centre de olari. „Dicționarul geografic al județului Botoșani” menționează existența a 22 olari pentru anul 1891 în Ținutul Botoșanilor, dintre care mulți se găseau în comuna Poiana Lungă (astăzi Vorona), unde olăria era foarte bine dezvoltată; sunt amintite, de asemenea și localitățile Rădeni (comuna Frumușica), Unsa (azi Frumușica) și Poiana (în județul Iași), în care o parte din locuitorii lor se ocupau cu olăria. Pe lângă aceste centre, în sec. al XIX-lea existau în zonă și altele care nu apar în documentele scrise.

Faza industrială a meșteșugului a marcat începutul unei perioade de decadență a ceramicii, atât în ceea ce privește perpetuarea elementelor tradiționale, cât și în privința valorii artistice a acestor produse.

1. TÂRGUL MIHĂILENI

Târgul Mihăileni a deținut, odinioară, rolul cel mai important între centrele ceramice din Ținutul Botoșanilor (concentrând, la acea perioadă, cel mai mare număr de olari din întregul ținut - circa 100 - 150), cu o lungă tradiție a meșteșugului. Motivul acestui succes a fost prezența materiei prime din zonă (argilă de bună calitate) și o piață de desfacere asigurată (Târgul Mihăileni funcționând încă din 1702).

Olarii din Mihăileni produceau atât ceramică neagră, cât și mai ales ceramică roșie smălțuită și nesmălțuită, cunoscută pentru calitățile sale. Aceștia au lucrat individual până către sfârșitul secolului al XIX-lea, când o parte din ei au fost organizați în ateliere ce cuprindeau de la 3 până la 10 lucrători.

Astfel, în 1913 existau 7 asemenea ateliere: Atelierul lui Iosif Vișinevschi (4 lucrători), Atelierul lui Franz Vișinevschi (4 lucrători), Atelierul lui Ițcu Braier (10 lucrători), Atelierul lui Ștrul Reghenstraif (6 lucrători), Atelierul lui Ion Manole (3 lucrători) și Atelierul lui Iorgu Solinschi (3 lucrători).

Numărul mare de olari, precum și factorii amintiți mai sus, au condus la înființarea unei fabrici de ceramică în 1921, la Mihăileni, ce concentra atât olari locali, cât și din alte zone învecinate (ex. Rădăuți-Prut), sau chiar din Cernăuți. Până în 1934 s-a folosit doar munca manuală, urmând ca apoi aceasta să fie în mare parte înlocuită cu instalații moderne de frământat lutul, cuptoare, etc.

Nu toți olarii din Mihăileni erau lucrători în fabrică. Multe ateliere au existat în paralel cu aceasta, iar altele au apărut pe parcurs. În 1921, prefectul de Dorohoi amintea existența la Mihăileni a 8 fabrici de oale, înțelegându-se prin aceasta și atelierele prezente la acea dată.

Numărul olarilor din Mihăileni a crescut după primul război mondial, iar după cel de-al doilea război mondial, numărul olarilor individuali începe să scadă, aceștia făcând față tot mai greu concurenței produselor din fabrici. Astfel, treptat, aceștia renunță la atelierele indiviudale și se angajeaza ca lucrători în fabrici.

Astăzi, la Mihăileni nu mai există nici un olar individual.

Din acest centru puternic de olărit au plecat „roit” în sec. al XIX-lea și al XX-lea mulți olari, îndreptându-se spre alte sate din zonă (Ștefănești, Sulița, Hudești, etc.) cât și spre alte părți ale Moldovei (Roman).

2. BOTOȘANI

Botoșaniul a fost, împreună cu Mihăileni, unele dintre cele mai puternice centre de olărit din zonă, cu o tradiție străveche.

Foarte mulți olari s-au stabilit la Botoșani, fiind atrași de existența unei argile de bună calitate, aflată chiar la marginea orașului (bariera Teasc), a pădurilor apropiate, precum și de posibilitatea de a-și vinde marfa în condiții avantajoase - în piața orașului sau la iarmarocul săptămânal. În cele din urmă, s-a format un cartier al olarilor cunoscut sub numele de „Hîrbărie”, în sec. al XIX-lea.

În 1892, în „Dicționarul geografic al județului Botoșani” erau amintiți 22 olari care locuiau în acest oraș. S-a lucrat atât ceramică neagră (până în jurul anului 1920), cât și ceramică roșie.

Meșteșugul a cunoscut aici o dezvoltare continuă, ajungându-se la o fază de industrializare concretizată prin existența în 1906 a unui atelier mare, care avea 8 cuptoare de ars, 15 roți pentru fasonat și 25 de lucrători. Gama produselor era variată: oale, străchini, căni, ulcioare, chiupuri, ulcele, etc. Se vindeau aproximativ 800.000 de bucăți pe an, în valoare de 40.000 lei (la acea vreme). Marfa produsă se vindea la Bacău, Roman, Brăila, Vaslui, Podu-Iloaiei, Iași.

În paralel cu acest mare atelier, existau, bineînțeles, și ateliere mai mici, unde lucrau olari individuali împreună cu membrii familiilor lor: Dumitru Pomirleanu, Mihai Vasiliu, Anton Lupașcu, N. Loghin, Gheorghe Vizitiu, Ilie Vizitiu, Vasile Buțerchi, și alții.

În 1915 se aflau 8 ateliere în care era inclus și atelierul mare al lui Ostfeld Wittal Steinberg. Dintre acestea s-au menținut la această dată doar unele care au fost menționate pentru anul 1906, și anume: Atelierul lui Mihai Vasiliu (Str. Crinilor nr. 4), Dumitru Pomîrleanu (Str. Sf. Neculai nr. 73), Anton Lupașcu (str. Furtuna nr. 1). Au apărut și altele: Atelierul lui Adolf Polak (str. Liceului nr. 23), Adam Sandric (str. Lahovari nr. 52), Iosub Olariu (str. Lahovari nr. 54), Anton Breintenfeld (Str. Calea Națională nr. 260).

Pe parcursul timpului, pe măsură ce întrebuințarea oalelor din lut s-a redus, industria ceramică s-a orientat spre alte produse, cum ar fi: cărămida - folosită în construcțiile orășenești, și teracota - întrebuințată la sobele din orașe. Începând din 1915, două ateliere produceau, pe lângă oale, și teracotă.

La fel ca și în cazul centrului Mihăilești, din cauza concurenței marilor ateliere de ceramică, la începutul celei de-a doua jumătăți a sec. XX, precum și din cauza cererii tot mai mici pe piață, olarii individuali au renunțat treptat la practicarea acestui meșteșug. Unii olari au trecut la alte meserii, pe când alții s-au încadrat în cooperativa „Progresul”, care avea un atelier ce producea vase de ceramică și teracotă.

3. ȘTEFĂNEȘTI

Centrul de la Ștefănești concentra în sec. al XIX-lea un număr mare de olari care aveau la dispoziție pământ bun pe șesul târgului și posibilitatea de a-și desface marfa, acesta fiind un târg cu o piață săptămânală.

Tocmai acești factori au dus și aici, ca și în celelalte centre amintite până acum, la înființarea unei mici industrii în care s-au introdus o parte din olarii locali, deveniți salariați ai patronului Pincu Rivinsohu, ce deținea în 1915 o fabrică de oale.

Și aici se lucra atât cu ceramică neagră, cât și cu ceramică roșie. Treptat, de la circa 40 de lucrători, numărul a scăzut, mulți îndreptându-se către alte profesii mai rentabile. Ultimii olari din Ștefănești au fost Petcovschi Gh. Constantin și Petcovschi Gh. Ilie, meseria fiind purtată din generație în generație.

4. SULIȚA

Conform informațiilor, în Sulița au existat olari încă din anul 1900. Acesta nu a fost un centru puternic, existând doar 1-2 olari în decursul anilor (1900 - 1940 Gheorghe Cantoreanu, 1940 - Constantin Petroschi, de la Mihăileni). În ultima perioadă s-a lucrat numai ceramică roșie.

5. FRUMUȘICA

În producția acestui centru vechi de ceramică s-a resimțit influența centrului de la Botoșani. Aici s-a lucrat doar ceramică roșie smălțuită și nesmălțuită. Ultimul olar atestat a fost Pomârleanu Constantin, care a învățat meseria în atelierul tatălui său, Pomârlean Dumitru, de la Botoșani.

6. HUDEȘTI

În producția acestui centru s-a resimțit influența centrului de la Mihăileni. La Hudești au existat doar 2-3 olari, începând din jurul anului 1900. S-a produs atât ceramică neagră, cât și ceramică roșie. Ultimul olar atestat aici a fost Grigore V. Cramariuc, stabilit aici din 1937, învățând meseria de la tatăl său. A lucrat un timp în atelierul lui Spiridon Vasilovschi, alături de alți 2 ucenici, după care și-a făcut atelier propriu în anul 1945, ce cuprindea 3 cuptoare.

7. FUNDU-HERȚII (CRISTINEȘTI)

Aici a lucrat olarul Airinei S. Gheorghe, care a învățat meseria la Darabani și a lucrat doar ceramică neagră.

8. LIȘNA

În satul Lișna s-a stabilit în anul 1945, olarul Caciuc Mihai, care a lucrat ceramică neagră și roșie nesmălțuită.

Alte centre ce merită amintite au fost Corni, Cotu-Ruși, Tudora, Chișcovata (azi comuna Vorona), Vlădeni (comuna Frumușica), Rădăuți-Prut, Smîrdan, Darabani, Pîrîu Negru, etc.

---

Bibliografie: A. Paveliuc-Olariu, Arta Populară din zona Botoșanilor, Ceramica populară, 1981.