Agricultura tradițională în zona etnografică Meseș (III) - Semănatul

Un număr mai mare de practici străvechi erau legate de semănat, căruia misterul germinării, creșterii și rodirii i-a împrumutat o aură mistică. Aceste practici străvechi, frecvente în special la semănatul grâului, priveau persoana care executa semănatul, pregătirea seminței, alegerea momentului însămânțării, precum și influențarea recoltei viitoare.

Analiza materialelor etnografice concrete arată că, independent de aceste credințe, semănatul propriu-zis se desfășura după norme verificate în practică și îmbunătățite de la o generație la alta.

ÎNSĂMÂNȚAREA

Sămânța se selecționa manual, se trata cu o soluție de usturoi și piatră vânătă, se semăna - peste sau sub brazdă - prin împrăștierea cu mâna în „cununi” ale căror capete se împreunau, asigurând omogenitate distribuției boabelor. Pentru a se acoperi optim întreaga suprafață de însămânțat, terenul se parcela cu vreascuri în fâșii de lățimea unei cununi (3-4 m, adică tocmai atât cât descrie brațul ce aruncă boabele), iar densitatea semințelor de grâu împrăștiate trebuia să fie de 5-6 boabe „într-o unghie de vacă”.

GRĂPATUL

Grăpatul se executa inițial cu grapa cu colți de lemn, înlocuită la începutul secolului trecut cu cea cu colți de fier, iar bolovanii mari rămași în urma ei se zdrobeau fie imediat, cu „durgălăul” (cilindru de lemn masiv, perforat în lung de o osie și tras de animale), fie primăvara, cu „săpălăul” sau muchia toporului.

TRASUL „BREZDELOR”

În final, peste parcela semănată se trăgeau - cu plugul fără rotițe - „brezdele”, șanțuri adânci, destinate să conducă apa dinspre părțile joase ale parcelei, unde amenința să băltească, spre șanțurile ei marginale.

Înainte de anul 1900, grâul se semăna în zonă pe suprafețe mici, majoritatea terenurilor destinate păioaselor fiind semănate cu secară - plantă ce se dezvoltă excelent în condițiile locale de climă și sol. Deși în secolul trecut cererea de grâu pe piață a stimulat cultivarea acestuia pe suprafețe mai întinse, lanurile de secară curată sau „învăluită” (semănată în amestec cu grâu) ocupau în continuare o bună parte a „furdulăului” cerealelor de toamnă. Grâul era destinat vânzării și avea o pondere redusă în alimentație, fiind folosit mai ales în context ritual sau sărbătoresc, pe când pâinea de secară (sau de secară și porumb) juca, alături de făina de porumb, un rol important în alimentația tradițională din zonă.

Acum două secole se cultivau suprafețe foarte întinse cu porumb, plantă care înlocuise treptat, în „ogrezi”, lanurile de păioase. Din făina de porumb se făcea mămăligă și se cocea „mălaiul”, menționat ca aliment zilnic al populației zonei și în unele relatări ale presei de la mijlocul secolului al XIX-lea.