Toiagul

În lunga sa existență, toiagul a îndeplinit și încă îndeplinește, în cultura românească și în viața de zi cu zi a țăranului, o varietate de întrebuințări și roluri interesante. Una dintre ele - cea principală - este aceea de sprijin în timpul călătoriei, în caz de invaliditate, servind și oamenilor bătrâni, îndeplinind de asemenea și rolul unei arme populare, de apărare. Până destul de târziu - în a doua jumătate a secolului trecut - țăranii români călătoreau mult, parcurgând mari distanțe pe jos, în orice anotimp, în orice condiții de vreme, ziua și noaptea. Toiagul, cârja sau ciomagul le era pretutindeni ca un camarad de drum, fiind nelipsit. Despre toiag, Mircea Eliade scria: „Astfel a rămas arma țăranilor români (plugari și păcurari) de-a lungul întregului Ev Mediu și până în timpurile moderne și mai este încă arma speficică în jocul tinerilor (călușari) în care subzistă mereu amintirea confreriilor inițiatice” (Eliade, p. 28). Așadar, toiagul a fost încă din cele mai vechi timpuri un simbol al autorității, al companionului de drum, al siguranței, precauției.

În Biblie, Moise este cunoscut pentru toiagul său, pe care îl purta pretutindeni cu sine, căpătând rol de unealtă magică atunci când a fost folosit pentru a despărți marea în două, sau când a fost folosit pentru a genera apa care a potolit setea viețuitoarelor, doar cu două bătăi într-o stâncă.

Înaltele figuri bisericești - mitropolitul, patriarhul, episcopul, precum și unii monahi poartă toiage ca semne distinctive ale funcției și autorității lor în cadrul ierarhiei instituției respective. Sfetnicii și dregătorii regilor daci și, de asemenea, boierii de la curțile domnilor feudali români purtau toiage caracteristice. Ion Neculce (istoric) povestește că „Gheorghe Ștefan-Vodă, când era logofăt mare, au fost ședzând în divan cu toiagul în gură.” (I. Neculce, O samă de cuvinte, XXX).

Păcurarul din colindele mioritice ardelene, alături de nelispitul său fluier mai poartă cu sine și lancea sau bota - celălalt obiect specific ocupației. În împrejurările unei eventuale înmorântări ce ar avea loc departe de comunitatea sătească de origine, acesta poate substitui crucea - simbol creștin așezat la capătul mortului: „Bota mea ce luce / Mi-o puneți de cruce!”

FUNCȚII MAGICO-RITUALE

În satul Boj din Cluj, primăvara, când apar primele flori și frunze pe arbori, când ies oile la păscut, băieții de 6-7 ani erau loviți ușor, dar totuși îndeajuns de intens încât să simtă puțină durere, cu o nuia de salcie înflorită, ca să fie buni și să crească mari. Astfel, în urma acestui act, se zicea că băiețeii deveneau „prișcăliți”. Mai demult, când ritualul avea o funcție inițiatică, această bătaie era executată de către tată. Se pare că, înainte de război, feciorașii de 14-15 ani, jucându-se, își asumau rolul de părinte și îi „prișcăleau” pe cei mai mici cu nuielele de salcie înflorite, din care, apoi, făceau fiecăruia câte un „flișcoi” (probabil fluier) cu care copiii „fluierau de răsuna satul”. Astăzi obiceiul s-a stins, rămânând din el doar cuvântul „a prișcăli” și termenii derivați aferenți (prișcălit, prișcălire).

Tot în Boj, colindatul era organizat în cete pe următoarele grupe de vârstă: copii mici, fete și băieți până la 9-10 ani; feciorași sau copii mari, numai băieți între 11 și 15 ani; feciorii de peste 16 ani, neînsurați, dar intrați în joc, care se organizau în cete cu muzicanți și colindau mai ales fetele; „bătrânii” - adică cei maturi, căsătoriți, de toate vârstele, bărbați și femei care formau cete după criteriile vecinității, rudeniei, prieteniei și stării sociale și colindau aproape numai între ei.

Pentru subiectul nostru vom vorbi strict despre colindatul feciorașilor de 11-15 ani.

Astfel, băieții mărișori din această categorie de vârstă, se organizau în cete de câte 4 până la 8-10 inși, după criteriul vecinității, al rudeniei sau al prieteniei. Fetele de aceeași vârstă - în rarele cazuri în care colindau - mergeau separat. Feciorașii colindau de pe la ora 4 după amiaza și până seara către ora 10-11, uneori chiar mai târziu, după dispoziție și starea vremii.

Satul se întinde pe dealuri și avea un număr mare de copii și tineri, formându-se până la 30 de cete care-l împânzeau. În liniștea serii sau a nopții, din toate părțile răsunau vesel colindele și mulțămitele. Feciorașii colindau tot satul și nu umblau cu straița, ci cu bota. Fiecare purta o botă lungă cât stăpânul ei, pregătită din timp anume pentru acest eveniment. Bota se făcea dintr-o tulpină sau creangă tăiată din arbori de orice soi exista în acest sat fără pădure. Erau preferate crengile drepte și netede de alun care însă nu se prea găseau. Nu se foloseau nici salcia, nici plopul pentru că, fiind arbori de apă, aveau lemnul prea mare și se îndoiau ușor. Bota era ceva mai groasă decât o coadă de mătură, împodobită cu crestături de forme variate: romburi, inele (cercuri) și serpentine tăiate în coajă. La o palmă de la capătul de jos se băteau cruciș două cuie destul de lungi printre care se înfășura o funie de paie, papură sau de rogoz sau cârpă curată. Pe acest suport format din cuie și împletitura respectivă se așezau colăceii băgați pe botă. Când bota se umplea, coldinătorul o golea acasă ori la altcineva.

Se pare că bota pentru colăcei a feciorașilor din Boj și-a pierdut orice funcție magică, rămânând un obiect de recuzită prezent în datină pentru a arăta deosebirea dintre cetele de copii mari - aspiranți la rangul de feciori, și cele de copii mici - colindători cu straița.

Octavian Buhociu (etnograf, folclorist) ne spune despre posibila legătură dintre variate obiecte asemănătoare (toiagul, vergeaua, bățul de colind, etc) și thyrusul trac, variat ca formă și rol: „Thyrusul este, în genere, o creangă, de preferință de brad, fiind copac mereu verde, curățită de frunze, cu un fruct legat la capătul superior, sau o trestie cu păpușa ei în vârf. Cu timpul ramura a devenit un băț, evoluând ca formă, dar fără a ieși din rădăcina lui vegetală.” (Buhociu, p. 54)

Tot „toiag” se cheamă și lumânarea care se așează în mână, pe pieptul sau la căpătâiul mortului. Probabil că în acest scenariu, toiagul are rol de insoțitor al omului în ultima sa călătorie - cea mai lungă și fără de întoarcere.

La Beica de Sus (Mureș), la înmormântări, până în anul 1940, în afară de prapuri și sfeșnice, se obișnuia a se duce și un toiag, înalt cât omul. La jumătatea lui se lega un ștergar peste care se așeza un colac introdus pe toiag și, pe capătul de sus, se punea și se aprindea o lumânare. Toiagul era dat în grija unui bărbat care îl ținea în poziție verticală, veghea ca lumânarea să nu se stingă și îl purta astfel până la cimitir. La sfârșit, cărăușul primea drept pomană ștergarul și colacul.

Toiagul, împreună cu nuiaua și bățul de diferite forme, au constituit pentru un timp îndelungat instrumente de aplicat pedepse corporale răufăcătorilor și copiilor neascultători. O carte a Căimăcăniei Țării Românești din Decembrie 1756 a stabilit pedepse pentru cei care taie și strică pădurile. Printre altele, se spune: „țigan fie sau român, să fie pus acolo și să i se facă certare cu cincizeci de toiage”.

Observăm cum motivul toiagului, ca simbol al autorității și funcției înalte, apare aproape în toate culturile lumii: Egipt - sceptrul, Anglia - toiagul regal, etc.

---

Bibliografie: Memoria Ethnologică, nr. 6-7, 2003;

T. Amza, ”Țiganii, o lume a contrastelor”, 1994, p. 15

Biblia sau Sfânta Scriptură, Institutul Biblic și de Misiune al B.O.R, București, 1968

O. Buhociu, ”Folclorul de iarnă, ziorile și poezia pastorească”, București, 1979

M. Eliade, ”De la Zamolxis la Genghis-Han”, București, 1980.