Agricultura tradițională în zona etnografică Meseș (I) - Defrișarea, Lăsarea de moină și Asolamentul

În zona Meseș agricultura s-a dezvoltat în strânsă legătură cu creșterea animalelor, acestea furnizând agricultorilor forța de tracțiune necesară lucrării pământului, precum și îngrășăminte naturale, materii prime folosite pentru confecționarea îmbrăcămintei și unele produse alimentare.

Topul ocupațiilor tradiționale din Zona Meseș, după importanță:

1. Agricultura ;

2. Creșterea animalelor ;

3. Vânătoarea ;

4. Pescuitul ;

5. Albinăritul ;

6. Culesul din natură.

Timp îndelungat, o mare parte a actualelor suprafețe agricole din zonă au fost acoperite, după cum atestă tradiția locală, de păduri seculare (cu o vechime de mai multe secole) care au fost defrișate treptat, pe măsură ce populația sporea, și au fost transformate în terenuri propice pentru practicarea agriculturii și creșterea vitelor. Toponime ca Arsură, Curătură, Săcătură (cele mai vechi, de origine latină), Lazuri (de origine slavă), Iertaș (de origine maghiară) - frecvente în zonă - defineau inițial nu numai tehnici diferite de defrișare, ci și destinații anume date terenurilor astfel obținute. Deși locuitorii zonei nu au mai păstrat sensul original al toponimelor, însăși existența lor dovedește continuitatea practicării agriculturii pe teritoriul zonei etnografice Meseș.

TEHNICĂ STRĂVECHE DE DEFRIȘARE

În perioada interbelică se mai utiliza încă în zonă, pentru defrișarea unor terenuri reduse ca suprafață, o tehnică ce consta în tăierea copacilor și valorificarea pe piață a trunchiurilor fără crengi ca lemn de construcție sau combustibil. Ramurile mai groase se utilizau în gospodărie, iar arbuștii și resturile lemnoase inutile (crengi firave, așchii) se făceau grămezi și se ardeau pe loc, fertilizând solul.

Dacă terenul urma să fie transformat în pășune, buturugile se lăsau ”să se coacă” (să putrezească) timp de 3-4 ani, după care se dezgropau cu o sapă îngustă numită săpălău și se foloseau ca lemn de foc.

Dacă se urmărea însă obținerea unui teren arabil, buturugile se dezgropau imediat, suprafața obținută se ara și apoi se semăna, de preferință cu porumb (denumit în zonă „mălai”) sau cartofi (denumiți local „goațe”, „pere” sau „hiribe”).

LĂSAREA DE MOINĂ - SISTEM ARHAIC DE REGENERARE A FERTILITĂȚII SOLULUI

După câțiva ani de cultivare consecutivă, parcelele își epuizau fertilitatea naturală, necesitând regenerare fie prin „hodinirea” terenului - ce se lăsa necultivat preț de 3-4 ani - fie prin gunoire cu gunoi de grajd sau prin târlire cu animalele.

Sistemul arhaic al odihnirii terenului secătuit era denumit în zonă ”lăsare de moină” și consta în lăsarea terenului nearat timp de 3-4 ani, fiind apoi semănat din nou 3-4 ani consecutiv.

Doar terenurile foarte sărace, depărtate de sat și greu de gunoit se „lăsau de moină”, pentru a fi pășunate de vite. Astăzi, valoarea economică a metodei este privită cu scepticism și rar se mai apelează la ea, doar în cazuri extreme, atunci când gunoirea era extrem de greu de realizat. Cuvântul „moină” a căpătat în unele sate din zona Meseș sens depreciativ, desemnând pământuri degradate, de slabă rodnicie: ”....aste nu-s pământuri, numa moine”.

Fertilizarea pământului prin folosirea îngrășămintelor naturale se obținea prin asolament bienal sau trienal. Ambele cazuri impuneau o armonioasă îmbinare a cultivării plantelor cu creșterea animalelor, în funcție de întinderea și de calitatea suprafeței agricole avute la dispoziție. Scopul era crearea unui sistem închis sustenabil, care se reproduce, la cote economice apropiate, în fiecare an, autoreglându-se.

ASOLAMENTUL BIENAL

Asolamentul bienal, practicat încă de pe vremea romanilor, s-a păstrat și în câteva sate ale zonei etnografice Meseș până la începutul secolului trecut, în trecut fiind desigur mult mai întrebuințat.

El consta în împărțirea terenului agricol din hotarul satului în 2 părți, rotate anual:

1. Țarina - destinată semănăturilor;

2. Imașul/Ogorul - destinat pășunatului.

Cele două părți erau despărțite uneori printr-un gard („gardu țarinii”), iar alteori gardul nu era necesar pentru că satul însuși se interpunea între ele (cazul satului Șeredei). În satul Stârciu, linia despărțitoare dintre țarină și imaș se numea încă, la începutul secolului nostru, „gardu țarinii”, fără ca gardul propriu-zis să fie menținut.

În toamna fiecărui an, destinația celor două părți ale hotarului se schimba în vederea fertilizării, ogorul folosindu-se ca țarină, iar țarina ca ogor. Astfel, în timp ce pe țarină se maturizau plantele semănate toamna trecută sau primăvara, animalele pășteau pe ogor, gunoindu-l. Animalele rămâneau la ogor de la „oprirea țarinii” - dată la care se interzicea păscutul animalelor peste semănăturile din țarină (sfârșitul lui Aprilie - începutul lui Mai) - până la încheierea secerișului, când „se slobozeau miriștile” și animalele puteau să pască pe terenurile secerate din țarină, ocolind însă lanurile de porumb neculese.

Cornutele mari erau aduse de obicei seara în sat, pe când oile erau ținute pe ogor și noaptea,

îngrășându-se astfel terenul ce urma a fi utilizat ca țarină în anul următor.

După semănatul în ogor al cerealelor de toamnă, ogorul „se oprea”, iar turmele de oi înnoptau până la căderea zăpezii prin „ogrezile” (grădinile) din vatra satului, îngrășându-le cu „staurul”.

În timpul iernii, toate animalele erau ținute în gospodărie, iar după topirea zăpezii erau duse la păscut - prin grădini și pe terenurile agricole din apropierea satului - până când „se oprea” din nou țarina.

ASOLAMENTUL TRIENAL

Atestat în țara noastră încă din secolul al XIV-lea, asolamentul trienal, denumit în graiul localnicilor „în tri furdulauă”, s-a impus treptat și în satele din zona Meseș, fără a se generaliza însă vreodată. Chiar și în satele în care, la începutul secolului trecut, hotarele erau împărțite în trei „furdulauă”, oamenii numeau „țarină” cele două treimi arabile și „ogor” sau „imaș” treimea pășunată și gunoită de oi, ceea ce demonstrează atât existența anterioară în zonă a vechiului sistem bienal, cât și proveniența relativ recentă a termenului „furdulău”.

În sistemul trienal, pământul arabil din hotarul satului era împărțit în 3 părți mari:

1. Pe o treime se semănau în primul an cereale de toamnă - grâu și secară;

2. Pe a doua treime se semănau cereale de primăvară - porumb, ovăz, orz, floarea soarelui;

3. Ultima treime rămânea „imaș” sau „ogor”.

În imașul pășunat și gunoit cu „staurul mutător” sau cu gunoi de grajd se cultivau în anul următor, în mod obligatoriu, cereale de toamnă. De aceea, imașul se pregătea corespunzător înca dinainte:

1. „Se tăia ogor” - se ara primăvara;

2. Gunoit cu „staurul” sau cu gunoiul de grajd;

3. „Întiurluit” - se ara din nou prin Iulie, pentru a se tăia buruienile crescute între timp

4. „Aratu de sămânță” - se ara încă o dată prin Septembrie - Octombrie, când se și semăna cu grâu sau secară.

Astfel, în anul al doilea, cerealele de toamnă se dezvoltau în fostul imaș, fosta treime a cerealelor de toamnă conținea cereale de primăvară, iar fosta treime a acestora rămânea imaș. În anul al treilea, ciclul se relua după aceeași schemă, repetată și în următorii ani la fel.

* În multe sate din zonă s-a constituit în cursul primei jumătăți a secolului trecut o a patra suprafață arabilă, nesupusă rotației trienale, în care fiecare semăna ce dorea. Această parte, numită de localnici „roiște” sau „cumpărături”, a apărut fie în urma retragerii unei suprafețe arabile din circuitul trienal obișnuit, fie prin cumpărarea de către sat a unor noi pământuri, aparținând până atunci vreunui moșier.

* În unele sate din zonă (Moigrad, Brebi, Ban, Sârbi, etc.) nu se practica nici unul dintre cele două sisteme descrise, fiecare gospodar semănând pe parcelele sale de pământ ceea ce dorea. În aceste cazuri, parcelele semănate cu grâu și secară se învecinau în țarină cu cele semănate cu porumb, ovăz, trifoi, sau cu porțiuni de fâneață. Deoarece parcelele arabile erau cultivate în fiecare an, „ogorul” lipsea, iar oile vărau pe pășune, ceea ce limita posibilitățile de gunoire a țarinii, determinând utilizarea preponderentă a gunoiului de grajd și introducerea în rotație a trifoiului - plantă care îngrașă pământul. Rotația culturilor pe fiecare parcelă individuală respecta de obicei ordinea GRÂU (SECARĂ) - TRIFOI - PORUMB - OVĂZ - GRÂU SAU GRÂU (SECARĂ) - TRIFOI - PORUMB - GRÂU. În general, fiecare plantă ocupa parcela un singur an, cu excepția trifoiului, care o ocupa doi sau trei ani.

În afara sistemelor bienal și trienal rămâneau întotdeauna fânețele, pădurile și pășunile de vărat ale cornutelor mari.