Din toponimia Văii Izei (Țara Maramureșului)

Valea Izei, ținut încărcat de istorie și legendă, a creat și păstrat prin vremi o cultură populară în care se îmbină cu un har inegalabil dragostea de moșie, cultul strămoșilor, respectul pentru tradiție, mândria de neam, spiritul de dreptate.

În cadrul culturii populare, toponimia reprezintă o creație colectivă de o deosebită originalitate și încărcată cu semnificații profunde. Numele de locuri constituie o părticică a sufletului popular, ele înmagazinează un volum impresionant de informații de ordin social, economic și psihologic. În ele sunt înglobate elemente de mentalitate și credință populară. Multe sunt veritabile metafore, al căror sens profund, dacă este decodificat corect, ne poate ajuta să pătrundem mai bine în intimitatea unor evenimente a căror amintire se pierde în negura vremii. Numele de locuri reprezintă glasul străbunilor, un mesaj pe care aceștia l-au încredințat pământului ca să-l păstreze și să ni-l transmită peste veacuri. Descifrându-l, devenim mai bogați sufletește, mai legați de spațiul etno-geografic din care am purces și care alimentează mereu rezerva noastră de spiritualitate.

Din cele 18 localități de pe Valea Izei au fost adunate, în vederea alcătuirii unei monografii toponimice, peste 5000 de nume de locuri, din care voi prezenta în cele ce urmează o selecție făcută pe baza unor criterii lexico-semantice, structurale sau de frecvență.

1. AGEAGURI - teren argilos (Rozavlea); Cf. rom. dial. ageag, ajag - „argilă”.

2. AGESTURI - tufișuri (Rozavlea); agest - îngrămădire de obiecte (bușteni, rădăcini, pietre, etc.) aduse de ape și depozitate la „coturile râurilor”.

3. AGRIȘ - fânețe (Vadu Izei); Agrișul este un arbust cunoscut în zonă. Are ramuri spinoase, frunze lobate și fructe comestibile. Majoritatea dicționarelor îl pun în legătură cu magh. egres „agriș”(Ribes uvacrispa). Având în vedere accentul pe silaba a doua, nu excludem posibilitatea unui etimon slav. Amintim în acest sens rus. agrus cu sensul de „strugure verde”, precum și sb. ogresta. Cuvântul poate fi derivat și din lat. acrus „acru” contaminat cu agrestis („strugure verde”. Apare și în albaneză sub formă de greste, fapt ce impune necesitatea identificării unei rădăcini vechi indo-europene, purtătoare a sensului amintit.

4. ALAC - fânețe (Săcel). Pentru origine cf. rom. alac, „specie de grâu rezistentă care se cultivă în regiunile muntoase (Triticum spelta). Trimit prin etimologizare la magh. alakor, însă Ciorănescu, p. 30, precizează că în maghiară alakor este un cuvânt străin, probabil de origine românească. S-ar putea să fim în fața unui cuvânt vechi, de substrat.

5. ARCER - munte (Dragomirești), Cp. reg. arcer: „gresie, cute, piatră de ascuțit coasa”.

6. BÂȘCA - deal (Săliștea de Sus). Originea denumirii este neclară. Unii specialiști o pun în legătură cu interjecția „bâz!” - care bâzâie, murmură, vâjâie. Înregistrându-l ca și nume de familie, același autor crede că „avem de a face cu un apelativ necunoscut dicționarelor, cu sensul pârâu, râu.

7. BERDA RUȘTII - pădure, teren stâncos (Săliștea de Sus); provine din dial. berdă (deal, coastă) + determinantul antromponimic rusca, putând fi un supranume, o poreclă sau un etnonim. Se impune însă mențiunea că unii lingviști consideră, pe bună dreptate, că în limba română a existat, într-o perioadă mai veche, apelativul rusca având sensul de despicătură, surpătură.

8. BUMBARI - fânețe (Bocicoiel). Cp. n.f. Bumbar, dar și dial. bumbărel (pl. bumbărei, bumbari) - insectă din familia Apidae; trăiește în colonii de câteva sute de indivizi și își face cuiburile în pământ (Bombus).

9. CALEA SLATINII - drum (Glod, Poienile Izei, Săliștea de Sus). Este vorba de drumuri care duc spre niște izvoare de apă sărată, numită popular slatină.

10. CĂRBUNĂRIȘTE - loc unde se făceau odinioară cărbuni (Botiza, Săcel, Săliștea de Sus); cărbunar + suf. „iște”.

11. CĂȚÂN - deal (Glod, Șieu), stâncă (Rozavlea); cățân - grupă de stânci pleșuve; bolovan mare. Este pus în legătură cu lat. catinum - „strachină, scobitură, grotă”.

12. CHICERĂ - deal (Botiza, Dragomirești, Săcel). Substantivul chiceră avea sensul de „deal ascuțit, vârf de deal” și, fără îndoială, era un apelativ în limba română veche, putând fi chiar inclus pe lista termenilor de substrat.

13. CIUNGI - deal (Bârsana, Botiza, Oncești, Rozavlea, Săliștea de Sus, Slătioara); ciung - „fără ramuri; arbore cu crengile rupte sau tăiate”. Toponim frecvent întâlnit în zona montană, confirmând de obicei procedeul de defrișare prin arderea copacilor, după ce în prealabil au fost „ciungiți”, adică li s-au tăiat crengile și vârful spre a se usca. Cuvântul ciung este inclus în lista elementelor autohtone, iar ca toponim este înregistrat în anul 1400.

14. MĂGURĂ - deal, pădure (Bârsana, Bogdan-Vodă, Dragomirești, Glod, Ieud, Oncești, Poienile Izei, Săliștea de Sus, Slătioara, Strâmtura, Valea Stejarului). Frecvența mare a acestui nume topic în zona carpatică este o dovadă a continuității daco-romane și a unei intense activități economico-sociale până și în inima munților. În Transilvania, măgură este cunoscut cu sensul de „deal înalt și lin, rotund”. Este un cuvânt străvechi, făcând parte din fondul preroman, geto-dacic, iar ca nume de loc este înregistrat în documentele slavo-romane în anul 1411. Aria de răspândire a lui Măgură trece mult peste hotarele României, fiind dus probabil ca apelativ de păstorii noștri în transhumanțele lor până în Cehia, Slovacia, Polonia, Bulgaria, Serbia, etc.

15. OSOI - deal (Botiza, Nănești, Oncești, Săliștea de Sus, Valea Stejarului). Cuvântul Osoi este vechi în limba română și înseamnă „loc umbrit, dos”. Acesta era un apelativ viu până prin secolele al XVI-lea - XV-lea, fiind înlocuit treptat cu sinonimele sale. Ca toponim a fost apropiat uneori de denumiri de tipul Ursoi, al căror sens era mai ușor de descifrat, întrucât trimitea la substantivul urs. În mediul lingvistic ucrainean și în zonele de interferență româno-ucraineană apelativul osoi, al cărui sens primar s-a pierdut, este apropiat de ucr. osoun'a („pantă luminată de soare”) care apare frecvent ca toponim. Credem că suntem în fața a două topolexeme diferite: pe de-o parte Osoun'a, de origine ucraineană, denumind pante cu expunere la soare, iar pe de altă parte Osoi, de origine românească, vizând, de obicei, zone umbrite.

---

Bibliografie: Memoria Ethnologică, nr. 8-9, Iulie-Decembrie, 2003 (An III), Colecția Ștefan Vișovan;

C. Bogoescu, Al. Dabija, E. Sanielevici, Atlas Zoologic, București, 1983;

A. Ciorănescu, Dicționar etimologic al limbii române, București 2002;

Gh. Bulgăr, Gh. Constantinescu-Dobridor, Dicționar de arhaisme și regionalisme, București, 2000.

Dicționarul Explicativ al limbii Române, București, 1975;

G. Mihăilă, Dicționar al limbii române vechi. (Sfârșitul sec. X - începutul sec. XV), București, 1974;

N. Drăganu, Vechimea și răspândirea românilor pe baza toponimiei și onomasticii, București, 1933;

D. Gămulescu, Influențe românești în limbile slave de sud. I. Sărbo-croata, București, 1983;

A. Graur, Nume de locuri, București, 1972;

M. Homorodean, Vechea vatră a Sarmisegetusei în lumina toponimiei, Cluj- Napoca, 1980;

I. Iordan, Toponimia românească, București, 1963;

D. Loșonți, Toponime românești care descriu forme de relief, Cluj-Napoca, 2000;

T. Porucic, Lexiconul termenilor entopici din limba română, Chișinău, 1931.