Despre alun și magie (I) - Vrăji și descântece

Copiii ce umblau toamna cu vitele la păscut îl cunoșteau, mâncându-i mereu fructele.

În trecut, feciorii, păstorii sau păcurarii confecționau din ramurile sale fluiere și fluierașe, din care cântau o mulțime de cântece; Butnarii (dogarii) îi foloseau ramurile la cercuirea diferitelor vase, deoarece lemnul alunului este ușor de despicat și de îndoit; Moșnegii le foloseau pentru bastoane.

Din nuielele sale se confecționau coșere, furci de tors, furci și furcoaie de fân, colți de greble și multe obiecte trebuincioase gospodăriei.

Prin părțile Bucovinei și Transilvaniei, alunul era cunoscut drept „tufă”.

Pe lângă numeroasele-i întrebuințări practice, alunul avea și mare putere magică, supranaturală, cu efect pronunțat asupra șerpilor și a spiritelor necurate.

Vrăjitoarele foloseau vărguțele de alun pentru descântecul „de mușcătura șerpilor”, pentru „ursită” sau „pe dragoste”. Fără ele vrăjile acestea n-ar avea efect, ceea ce le făcea să fie un element esențial, des căutat de vrăjitoare.

În continuare, voi prezenta practica vrăjilor și descântecelor enumerate mai sus, texte de mare valoare folclorică.

1. DE MUȘCĂTURA ȘARPELUI

În cazul unei mușcături de șarpe, primul lucru de făcut era chemarea descântătoarei. Aceasta lua 3 rămurele de alun și, bătând cu dânsele într-un vas cu apă neîncepută, descânta zicând în taină:

Vine cepelița din pădure Tună-n ceriu și pe pământu,

Înspinată Vine iuti o cepeliță

Și-nfocată Și se bagă în peliță.

Și mușcă pe ... deodată SAU Pelița-n os,

Dar și eu când am luat Osul de folosu

Și-am apucat Dă veninul josu;

Aceste trei mlădiți de-alun Leacul ca treacul,

Și când o am croit Prinzătoriu ca cheagul!

Cepelița deodată a pornit!

După rostire, descântătoarea spăla cu apa cea descântată locul unde se afla mușcătura, și se zice că îndată trece.

În Moldova, descântecul era puțin diferit:

Este-o fântâniță, niță Dar cum iasă dintre nori

Este-o fântâniță, Fulgerii strălucitori

Și-n fântân-o pietricică Așa să iasă din os, din carne, din piele

Rece, vinețică, Mușcăturile rele,

Și sub piatr-un șerpurel Din dinți de oțel

Cu dinți de oțel. Celui șerpurel,

Dinții apuc de piele, Ce sta sub pietricică

Pelea de carne, În fântâna mică

Carnea de os Sub tufa sălbățică.

Și prin trup trece-un fulger veninos.

În Muntenia, însă, descântecul era mult mai complex:

Duminică dimineață mă sculai, Maica Sântă Mărioara din gură mi-o grăit:

Din somn mă deșteptai, - Nu te văieta ... , că leacul ți-ai găsit:

În grădină intrai Ia cuțit de găsit,

De mă plimbai. Pară de argint,

Prin potecă neîmblată, Lemn de corn,

Prin rouă nescuturată. Nuia de alun,

Roua cu picioru-o scuturai Apă ne-ncepută,

Leacu din ... îl adunai. De vânt nebătută.

Dar pe când îmblam Cu astă apă

Și mă plimbam Maica Sântă-Mărioară

Fără să-mi pese unde călcam, Luându-n brațe pe ...

Pe Belisaru călcai Udându-l la mușcătură

Și-ndată țipai, Pe topiscătură,

Cu amaru mă văietai. Jos îl lasă

Pe mine nu m-a auzit nimeni când m-am văietat, De se scutură;

Numai Maica Sfântă Mărioară m-o-ntrebat: Apoi rămase

- Ce te vaieți ... ? Curat,

- Cum să nu mă vaiet, Maică Sântă Mărioară, Luminat,

Că m-a-ntâlnit Belisaru Și vindecat,

M-a mușcat, Cum Maica Precista l-a lăsat,

M-a topiscat, Ca argintul strecurat,

La inimă m-a săgetat. Ca aurul de curat.

2. DE DRAGOSTE

Se zice că vrăjitoarele puteau aduce pe oricine dorea îndrăgostitul, chiar și de peste mări și țări, călare pe o prăjină. Această prăjină magică era făcută din alun.

Vraja se desfășura astfel: vrăjitoarea făcea cu ulcica sau cu hârbul - adică bătea necontenit c-o vărguță de alun peste o ulcică din vatra focului - rostind niște cuvinte ne-nțelese și chemându-i ne-ncetat pe nume. Aceștia veneau neopriți, orice ar fi, la chemarea sa. Singurul lucru care îi putea opri era înfigerea unui cuțit în pământ.

Astfel, fetele plăteau pe Baba Cloanța cu câteva monede de argint și un cocoș. De cum venea fata la ea, vrăjitoarea știa ce îi trebuia.

În continuare, aceasta se despletea și se plimba prin casă. Lua apoi 3 fire de lână peste care a trecut vreodată amantul fetei și le deznoadă și împletește la loc. Bosconea la fiecare unghi al casei de câte 3 ori și stropea cu apă din ulcior. În unghețul de lângă ușă descânta la sfârșit, lua mătura în mână, o stropea cu apă și o așeza lângă deschizătura ușii cu mănunchiul în jos. Se-ntorcea apoi prin casă, se-nvârtea în jurul scaunului de 3 ori, apoi stătea tăcută, așteptând ivirea.

Focul de pe vatră se stingea și în casuță se vedea doar lumina albastră feerică a razelor lunii. Focul începea iar a pâlpâi. Vrăjitoarea lua hârbul de pe pământ, îl așeza pe foc și începea a mesteca într-însul. Stropea din el pe foc de 3 ori, arzându-l până când tot ce a fost în el devenea scrum. Atunci lua ulciorul gol, îl așeza pe foc, iar piatra bălțată o acoperea în cenușă. Când începea ulciorul a sfârâi, vrăjitoarea lua cele 3 vărguțe de alun sau de salce, începea a bate ulciorul și piatra cu ele, spunând:

Așa să sfârâie și să ardă

Inima lui ...

Ca ulciorul și ca astă piatră!

Când se rupeau de tot vărguțele, vrăjitoarea aștepta sosirea la fereastră. Flăcăul ajungea astfel și cei doi trăiau fericiți.

Vrăjitoarele făceau „pe dragoste” nu numai pentru fete tinere, dar și pentru fete bătrâne și stătute, cât și pentru ele însele, căci și ele, orișicât erau de bătrâne și de urâte - că te băgau în toate răcorile când numai te uitai la dânsele - încă voiau să fie iubite de către cutare fecior tânăr și frumos. Și vai de capul celor ce cădeau în cursele lor!

3. LEGATUL CU FURCA (URSITA)

De vraja asta se spune că greu mai scapă omul - era vraja folosită de vrăjitoare pentru a se răzbuna pe feciorul ce n-o dorea.

Se zice că era odată un tânăr fecior mândru și viteaz. Nu departe de coliba lui ședea o vrăjitoare, ce încercase toate fermecătoriile lumii ca să-l poată nebuni cu zvânturata sa dragoste. De multe ori seara o afla omul pe lângă o baltă sau vreun pârâu, lătrând precum câinii și țipând sub câte o râpă. Relele ei cugete nu putură nicidecum să ajungă la inima curată a feciorului. Într-o seară însă vrăjitoarea l-a amăgit până la bordeiul său.

Mii de lucruri scornite știa ea să-i înșire până ce i se găta fuiorul din furca-i nouă de alun, pe care-l torcea nu cum torceau toate femeile, ci îndărăt. Apucă apoi capătul tortului și cu o mână nevăzută l-a încins peste talia băiatului, îl desface iară, și, când el se depărtase, ea suie furca înfășurată cu tortul din acea seară și o ascunde în pod.

Junele care a refuzat dragostea babei începea a se veșteji pe zi ce trece, până când murea.