Clăcile agrare și gospodărești

Conform DEX, „claca” este în esență o muncă neremunerată, prestată în folosul comunității. Putem considera că această practică a fost inspirată din vremurile când țăranii fără pământ munceau în folosul stăpânului moșiei. Diferența majoră constă în faptul că, o clacă este prestată întotdeauna benevol și se termină întotdeauna cu o petrecere. Însă clăcile au avut un substrat mult mai profund: rostul lor era de într-ajutorare, de educare a spiritului muncii, a comportării civilizate în societate, de cunoașterea reciprocă a tinerilor și implicit de formarea unor relații interumane durabile.

O clacă se organiza de către femeile însărcinate, cu copii de crescut, oamenii bolnavi sau pur și simplu cei ce nu mai puteau răzbi cu treaba de unii singuri.

Astfel, putem împărți clăcile în două mari categorii: agrare (legate de muncile agricole) și gospodărești (legate de treburile gospodărești). De aici, ele se ramifică în mai multe subtipuri, depinzând, evident, de munca ce trebuia prestată (ex: clacă la torsul cânepii, clacă la desfăcatul mălaiului (depănușat), clacă la culesul viilor, etc).

Tipul clăcii depindea și de anotimp, deoarece munca țăranului era atât de strâns legată de natură: ca de pildă, iarna se organizau clăci de tors, de lucru de mână sau la căratul gunoiului de grajd pe câmp cu ajutorul săniilor; primăvara și vara se organizau clăci pentru prășit, arat, la transportul grâului în arie, la transportul materialelor de construcție, pentru seceriș, etc; iar toamna se organizau clăci pentru cules (recoltat), pentru desfăcatul mălaiului (depănușare), sau la îmblătitul florii soarelui.

În timpul unei clăci, oamenii se încurajau unii pe alții la lucru, cântând din voce și la instrumente (fluier, frunză, etc) , discutând, făcând glume, spunând ghicitori, iar la cei mai înstăriți se cânta la ceteră (instrument cu coarde), sau chiar angajau lăutari.

La sfârșitul lucrului, toți participanții mergeau la casa inițiatorului și se pornea o petrecere ce ținea până spre zorii zilei. Se juca, se spuneau povești, se horea, se strigau strigături și se mânca și bea pe îndestulate. Petrecerea avea rol de recompensă sau răsplată pentru treaba gătată. Astfel, oamenii aveau o motivație și energie pozitivă de a lucra, cu gândul de a ajunge mai repede la petrecere.

Clăcile agrare se mai practică și astăzi în unele sate, însă amploarea petrecerii a scăzut considerabil, țăranii moderni rezumându-se de regulă doar la un festin copios după muncă.

1. CLACA LA TORSUL CÂNEPII

La clacă participau fetele și femeile din sat. Aceasta se organiza de obicei iarna, pe înserat. Se spuneau povești se horea și se strigau strigături, iar dacă gazda era mai înstărită, angaja unul sau mai mulți ceterași (formație de violoniști).

După gătarea lucrului, găzdoaia dădea tuturor câte un pahar de horincă de poame ori de mere, sau îndulcită cu tarhon. De la începutul serii punea câte o oală de mălai la fiert (porumb), apoi îi punea în blide de lut și îi săra, servindu-i după horincă fetelor și nevestelor prezente.

Alte gazde pregăteau găluște cu păsat (mâncare făcută din boabe fierte de felurite cereale măcinate mare) și slănină, servite în oale de lut, pe șpori (sobă cu plită).

De obicei veneau și feciori, însă nu se făcea joc până când nu se termina treaba. Uneori, când fetele erau ocupate cu torsul, aceștia furau oala cu porumb și îi mâncau pe toți, lăsându-le flămânde.

Și aici, horinca și mâncărurile aveau rolul unui soi de recompensă, care împreună cu promisiunea jocului alături de feciori, reprezentau o motivație considerabilă pentru munca eficientă a fetelor și femeilor.

Astfel, după ce fetele gătau treaba, începea jocul, care ținea până în zorii zilei. Ca și la toate clăcile, se spuneau povești, se horea și se strigau strigături precum această strigătură din Țara Maramureșului:

De aici până-n oraș

Mi-i plin drumu de tizmași,

De la oraș înapoi

Am o sută și v(r)o doi.

De la Ileana Cozma, Vișeu de Jos, 59 de ani, 2002

2. CLACA LA DESFĂCATUL MĂLAIULUI (DEPĂNUȘAT)

Toamna, când se recolta porumbul de pe șes, oamenii care aveau mai mult îl depozitau în șură sau în porumbar, și făceau clacă, dacă aveau nevoie.

Claca începea seara și ținea până dimineața. Gazda chema unul sau mai mulți ceterași și chema oameni de toate vârstele și indiferent de statutul social. Oamenii care veneau la claca de desfăcat mălai primeau, temporar, denumirea de „desfăcători”. Gazdele mai puțin înstărite chemau pe cineva care cânta la trișcă (vechi instrument popular de suflat) sau la fluier, deoarece ceterașii trebuiau plătiți.

Astfel, feciorii cărau mălaiul depănușat în pod, cu sacul. Nevestele alegeau cei mai frumoși, mari și plini în vârf cucuruzi și îi împleteau în cununi festive.

După ce se termina de curățat porumbul, feciorii luau pănuși și le îndesau pe sub fustele și cămășile fetelor, spre hazul tuturor. Apoi, pănușile erau scoase afară, de unde erau apoi măturate, și începea jocul.

Se distrau până dimineața, cu hori, joc, strigături.

Fetele strigau la feciori:

Ce te țîi, bade, -așe mare Feciorii le răspund și ei, tot prin strigături:

Că soarele nu răsare

De la vârvu căsii tale, U, leliță, hai la noi

Că răsare mai de sus, Că ț-oi da lapte de oi.

Unde Dumnezău l-o pus.

Nu stă masa-nt-on pticior,

Nici fata-nt-on fecior.

Când pleacă de la clacă, fetele iuiesc:

U, bădiță de la vale,

Tu ești mnic și capu mare