Turca din Cluj

În satul Boju (Boas) din zona Clujului, se umbla cu Turca în noaptea de Crăciun. Turca avea cap de lemn cu coarne de berbece și botul destul de alungit. Falca de jos era mobilă, mișcându-se într-o țâțână de metal, mică. Purtătorul era învelit într-un lepedeu țărănesc de lână, țesut în casă, din acelea învârstate (dungate) cu multe culori cu care se decora patul la sărbători. Turca mai era împodobită și cu petele (sing. petea - panglici) colorate care atârnau de la cap pe spate și pe lături.

O ceată alcătuită numai din feciori, bine organizată, se învoia să umble cu turca cu săptămâni înainte de Crăciun.

Se juca pe o melodie săltăreață, veselă, bazată aproape numai pe ritm, amintind de dansurile ritualice precreștine. Cel ce îmbrăca turca juca pe ritmul melodiei, clănțănea fălcile capului de berbece, îl mișca și răsucea în toate părțile, apropiindu-se de privitori, speriindu-i și veselindu-i în același timp. Toți membrii cetei jucau în jurul turcii, strigau versuri glumețe, adresându-i-se cu numele de Mariță. Mai iute decât toți se scutura Mutu-turcii - un fel de măscărici prezent în aproape toate jocurile cu măști practicate la români.

Cel care făcea pe Mutu era zdrențăros, cu ochii mascați și uns pe față cu tăciune, cu funingine ori cu bocs (cremă de pantofi). Acest personaj a devenit proverbial, dovadă că turca a avut o tradiție lungă în sat - în vorbirea sătenilor s-a născut comparația: „ca Mutu-turcii de prost/mut/murdar/urât”, dar și stigma metaforică „mutu-turcii” pentru a desemna persoane care îi seamănă.

Mutu-turcii purta un vas hodorogit de pleu (tinichea) pe care-l bătea mereu cu două bote scurte ca și cele cu care se amesteca mămăliga, făcând un vacarm neînchipuit. Spre râsul unora și spre spaima altora, Mutu se făcea că vrea să sărute fetele și copiii. Cei din urmă se băgau repede pe sub paturi iar fetele, roșii ca focu, scăpau cum puteau.

Pentru spectacol și voia bună adusă în casă, ceata primea bani pe care gazda îi punea pe masă și turca se chinuia să-i ia cu botul ei de lemn, stârnind din nou amuzamentul celor din jur.

La unele case turca nu era primită, să nu trezească și să nu sperie copiii mici (pe atunci, orice familie normală avea de la 3-4 până la 7-8 copii).

Turca s-a jucat aici până la colectivizarea satului - prin 1965 - cânt tineretul s-a împrăștiat.

Bibliografie: Memoria Ethnologică, nr. 8-9, 2003