Strigatul peste sat, judecata colectiva

„Strigatul peste sat” a fost un obicei vechi, fiind considerat de Romulus Vulncănescu „o instanță judecătorească” formată din flăcăi necăsătoriți. În ordinea social-juridică a satului patriarhal, practicarea ei era un drept al cetei de feciori. Obiceiul are loc, în funcție de zona etnografică, la diferite date calendaristice: Anul Nou, Lăsatul Secului de Paște, Bunavestire, Joimari, Sâmbăta Paștilor, Sângiorz (Sf. Gheorghe), Sântoader, Lăsatul Secului de Crăciun. Trebuie ca însemnătatea acestor date să fie trasată înapoi în timp, ca să se poată releva logica și legătura dintre ele: astfel, fiecare dată a însemnat, la un moment dat în istorie, un început de an pe teritoriul carpato-danubiano-pontic: Anul Nou creștin, Anul Nou civil, Anul Nou pastoral (23 Aprilie), Anul Nou agrar (1 Martie) și Anul Nou precreștin. De exemplu, în Maramureș și în Sălaj, acest obicei era uzitat la Anul Nou, pe când în Muntenia, Țara Hațegului și Moldova, acesta marca alte începuturi de an sau de sezon.

În momentul unui început nou, cum era trecerea de la Anul Vechi la Anul Nou, apărea nevoia de a recapitula ceea ce s-a petrecut pe parcursul Anului Vechi care se încheia, cu scopul de descărcare a gândurilor și sentimentelor față de membrii comunității, astfel încât fiecare membru să pășească în Noul An cu gânduri și sentimente bune unii față de alții. Astfel, statistica întâmplărilor și faptelor era ținută de către feciorii satului în timpul anului, și comunicată apoi în această împrejurare numită de etnografi „strigatul peste sat”.

În noaptea stabilită de tradiția locală, tinerii se adunau pe un deal din apropierea satului, în copaci înalți, pe acoperișurile caselor sau în orice alt loc înalt ce le putea oferi o rezonanță mai bună. Aceștia purtau un dialog, strigat, pe întuneric, anume pentru a nu fi văzuți, menit să fie auzit de către întreaga comunitate sătească. Dialogul era condimentat cu elemente satirice, indecențe și critici la adresa celor vizați: fetele și flăcăii ieșiți la horă care evitau, din diferite motive, să se căsătorească, tinerii însurăței care nu se acomodau cu viața de familie sau aveau certuri, adulterul și violența în viața conjugală, babele satului care se țineau numai de farmece, descântece și pețitorii, fete nepricepute la treburile gospodărești, oficialitățile locale (jandarmul, primarul, popa), bărbații care își lăsau nevestele, oamenii care se băteau, furau sau se certau, bețivii, etc. Acest dialog stârnea râsul unora, iar altora plânsul.

„Strigatul peste sat” se asocia, uneori, și cu alte elemente specifice reînnoirii timpului calendaristic, cum ar fi: focurile rituale, producerea zgomotelor pentru alungarea spiritelor rele.

Acolo unde „strigarea peste sat” se făcea la sfârșitul Câșlegilor (intrarea în Păresimi), flăcăii și bărbații deopotrivă se concentrau mai mult pe datul în vileag al fetelor care nu erau harnice, nu s-au măritat încă, fetele nevoiașe, cele cu caracter antipatic, etc., rostind numele persoanei vizate, fapta și apoi pricina.

Ca o concluzie, această practică era o formă a demascării colective, o formă de judecată, foarte veche în cadrul vieții tradiționale sătești, ce avea menirea de a descărca anumite gânduri și sentimente, de a sancționa și de a preveni colectivitatea de urmările nefaste pe care le pot avea abaterile de la rânduiala tradițională și morală.

Bibliografie: Ion Ghinoiu, Mihai Pop

#strigatulpestesat #tradition #folklore #datina #obicei #etno #Romania #traditional #ritual #community #peasant