„Cu căruțu” - un obicei consacrat primului plugar ieșit la arat

La Cufoaia, sat din Țara Lăpușului, s-a conservat până astăzi un obicei de primăvară, consacrat celui mai harnic plugar, care introduce primul plugul în brazdă, purtând denumirea „cu căruțu”. La o analiză amănunțită a actelor ceremoniale componente, putem avea convingerea că acest obicei este similar cu „Udătorul” și „Udatul”, care se practicau în satele din Chioar, precum și alte variante ale aceluiași obicei practicat pe o arie întinsă a Transilvaniei (Țara Oltului, Țara Bârsei, Sibiu, Târnave, Mureș, etc), purtând felurite denumiri.

Totuși, obiceiul are niște elemente particularizante, îndeajuns încât să îl catalogheze drept obicei regional, specific.

Aici, pregătirile încep odată cu aratul, când cel mai harnic gospodar era urmărit de obștea satului: „îl urmăresc să vadă sigur care-o ieșit primu' la plug”. Tradiția îi impunea celui mai harnic plugar să „se deie udat”. În cazul în care acesta nu accepta, trebuia să plătească cinci sute de lei la biserică înainte, ca un fel de răscumpărare. Dacă era bolnav sau bolnăvicios, putea să se sustragă prin plata unei taxe și să își găsească un înlocuitor.

Astfel, organizatorii mergeau devreme la casa gospodarului urmărit, spunându-i: „Noi te udăm, că ai ieșit primu' la arat!”. Gospodarul, prin urmare, dacă accepta, primea titlul temporar de „udat”, și avea îndatorirea să ofere mâncărurile și băutura din cadrul petrecerii de final și să plătească muzicanții.

Organizarea evenimentului începea cu o săptămână înainte, timp în care se pregăteau elementele ritualului: rotițele, plugul, funia și steagul; se alegeau actanții - 6-8 flăcăi care urmau să tragă rotițele („căruțu”) purtau rolul de „boi”; „Mânătorul”, care își pregătea biciul împletit în 8, cu pleasnă (capăt subțire la bici, împletit în 2 vițe simple și terminat cu un smoc de șuvițe neîmpletite, de fuior, rafie, păr de cal sau mătase - șfichi). În trecut se alegeau „udătorii”, care erau în număr de 6-10 feciori, și se pregăteau cu gălețile. Mai recent, se alege un singur „udător”; „stegarul” își pregătea steagul, confecționat dintr-o năframă roșie prinsă pe un bâț, care este împodobit cu un struț de bărbânoc (buchet de flori de bărbănoc). Elementul floral marchează începutul primăverii și simbolizează fertilitatea, prosperitatea și renașterea naturii, evidențiind astfel substratul magic al manifestării.

De rotițele plugului se leagă un „strujac” (o saltea din paie), pe care urma a fi așezat sărbătoritul; de proțapul roților se lega o funie groasă, rezistentă, care se desfăcea din loc în loc la distanțe egale, unde se fixau 3-4 lațuri, de care se prindeau și urmau a trage „boii”.

De obicei, evenimentul se întâmpla a doua zi după Paști, când tot alaiul mergea la casa sărbătoritului, unde erau așteptați de către soția sau mama acestuia în curte, la o masă cu plăcinte și țuică, la care se mai adăuga și păscuță în preajma Paștelui. După ce mâncau pe săturate, actanții îl luau pe „udat”, îl puneau pe „tileguță” și îl udau cu „viderile” (gălețile), după care feciorii, purtând pe unul dintre brațe și pe spate clopote, prindeau de mânere și, la comanda „mânătorului”, care îndemna: „Cea Bodor, cea lambor, cea Rendeș!” (după numele „boului”). Alaiul pornea, într-un final, simulând boii care trag plugul cu sărbătoritul, străbătând ulițele satului spre vale. Pe drum, „udatul” căuta să fugă, dar era păzit de unul dintre actanți cu găleata, care îl uda mereu, atunci când încerca să scape. Ba chiar erau udați și cei care ieșeau în fața alaiului, în special babele și fetele.

Destinația alaiului era un râu sau vreo apă. Odată ajunși acolo, paznicul cu găleata se trântea în apă și începea lupta pentru aruncarea în apă a „udatului” care, spre a scăpa, se ascundea pe după roata morii sau se urca pe podul morii. Într-un final se reușea trântirea sărbătoritului în vale, rezultând într-un rit de purificare și fertilitate.

Alaiul se îndrepta apoi către hotarul satului, pe care îl înconjurau în formă de 8 (simbol al infinitului, al renașterii). Pe drum, „udatul” încearcă de repetate rânduri să fugă, fiind constant răpus pe „căruț” și udat. Dacă totuși acesta reușește să fugă și să se îndepărteze, cei ce însoțesc alaiul strigă: „Prindețî-l, măi, și udaț' și babile și fetile!”. „Boii” căruțului fug după el împreună cu păzitorul, și îl readuc la căruț, „de unde l-o scăpat”. Dacă reușește să fugă până la hotar și să îl înconjoare, atunci cheltuiala mesei de la final cădea pe umerii actanților.

Se îndreptau apoi cu toții din nou la casa gospodarului, de unde au plecat, unde sunt așteptați cu masa pregătită în curte, plină ochi cu mâncare și băutură, și gătită cu față de masă de sărbătoare. În timpurile vechi se serveau numai păscuță, colac (cozonac) și caș de oaie. Mai târziu și-au făcut apariția chiftelele, zama de oaie (numită local guiaș), mielul fript și curechiul umplut (sarmale).

În final „se strîca tileaga”, adică i se desfac funia și „strujacul”, se mătura șura și începea „danțul”.

Petrecerea și jocul durau până după miezul nopții. Erau invitați la petrecere toate soiurile de oameni, batrâni și însurați.

Astăzi, obiceiul s-a schematizat și deritualizat, fiind practicat numai pentru spectacol, devenind ca un fel de joc, în care feciorii colindă cu căruțul pe la casele oamenilor unde sunt primiți și ospătați. Factorii acestei pierderi au fost dispariția morilor de apă și multe altele.

Analizat în forma lui tradițională, în întreaga lui complexitate, obiceiul suscită un interes aparte datorită actelor ceremoniale care ne evidențiază funcțiile sale de fertilitate și apotropaică, alături de elementele lui etnografice componente, un loc aparte ocupându-l steagul.

În consecință, gospodarul care ieșea primul la arat primea funcția de mediator între populația satului și forțele supranaturale, fiind învestit de colectivitate cu aceste puteri.

#CuCarutu #ritual #ceremony #spring #Romania #traditional #folk

Bibliografie: Memoria Ethnologică, 2003, nr. 6-7